S-ar putea ca întrebarea din titlu să nu vi se pară întru totul pertinentă: cum adică să nu ne placă laptele, când pentru noi, oamenii – ca, de altfel, pentru orice făptură ce aparţine clasei mamiferelor – acest lichid alb-gălbui şi atât de gustos constituie primul aliment consumat ca fiinţă de sine-stătătoare, în viaţa extrauterină. Sau poate că întrebarea ar trebui să sune altfel: mai beneficiaţi de acţiunea lactazei? Adică a acelei enzime aflate în intestinul copiilor, unde hidrolizează lactoza în glucoză şi galactoză, dar ale cărei proprietăţi nu se regăsesc la toţi adulţii. Menţinerea ei depinde mai puţin de însuşirile individuale ale omului, cât de... aria geografică în care el trăieşte. Bunăoară, la adulţii din ţările nordice, lactaza rămâne aproape 100% activă, pe când la persoanele mature din regiunile sudice, din jurul Mediteranei, ea îşi păstrează sub 50% din caracteristicile iniţiale. Dar pe lângă astfel de diferenţe zonale se mai manifestă, fireşte, şi deosebiri strict individuale, care variază de la individ la individ. Aşa se explică faptul că nordicii sunt mari consumatori de lapte, mai ales că – între altele – pe meleagurile lor întotdeauna a fost uşor să fie conservat. În schimb, în sudul continentului, o persoană nu bea (în medie) mai mult de 70 de litri de lapte pe an, dar preferă iaurtul şi brânzeturile, mai ales cele prelucrate, fine. Care – deşi tot produse lactate sunt – nu conţin (aproape) deloc lactoză. Cu toate aceste diferenţe, laptele – de vacă sau de oaie, de bivoliţă sau de capră – şi preparatele pe bază de lapte se numără printre preferinţele gastronomice ale majorităţii oamenilor. Ceea ce e foarte bine, pentru că acest produs al glandelor mamare – cu cele peste o sută de substanţe nutritive (inclusiv proteine şi vitamine) pe care le conţine în proporţii optime pentru organism – este, între alimente, unul din cele mai complexe şi, totodată, dintre cele mai uşor de asimilat de către corpul uman… Dacă – aşa cum menţionam mai sus – ne hrănim cu lapte de când deschidem ochii şi gura la lumea înconjurătoare, am putea crede că acest aliment polivalent se află dintotdeauna în meniul omului. Ei bine, nu-i aşa. Consumul de lapte a intrat în obiceiurile alimentare ale fiinţei umane „abia“ acum vreo 12.500 de ani, respectiv după ce s-a trecut la domesticirea bovinelor, ovinelor şi caprinelor. Dar încă nu se ştie precis ce i-a îndemnat pe stră-strămoşii noştri să îmblânzească aceste animale şi să le aciueze pe lângă sălaşul lor – nevoia de carne, de lapte sau pentru a utiliza forţa lor? Cel mai probabil – din toate trei motivele. În acest context, este interesant de remarcat că deşi Orientul Mijlociu este prima regiune a lumii în care – cu 8.500 de ani î.Hr. – vaca a fost domesticită tocmai pentru că dă lapte, majoritatea oamenilor din acea parte a lumii nu sunt purtători ai genei (azi, cunoscute) de care depinde activitatea lactazei la vârsta adultă. Mult mai frecventă este această genă la locuitorii din centrul Europei, ca să nu mai vorbim de scandinavi… Pentru a răspunde la o seamă de întrebări pe care oamenii de ştiinţă şi le pun tot mai insistent în legătură cu utilizarea laptelui ca aliment, a fost elaborat programul LECHE (Lactase Persistance and the Early Cultural History of Europe), la care s-au angajat să lucreze 15 echipe din şapte ţări, printre principalii promotori fiind grupul de cercetători de la Muzeul de Istorie Naturală din Franţa. Sunt formaţiuni multidisciplinare, în componenţa cărora intră medici geneticieni şi nutriţionişti, biologi, zootehnicieni, specialişti în demografie, plus, fireşte, arheologi şi antropologi. Programul LECHE este prevăzut să se desfăşoare timp de patru ani. Iar la capătul lui – promit cei ce îi dau viaţă – vom dispune de noi date interesante şi, mai ales, cu valoare practică pentru o serie de domenii, de la industria alimentară la medicină.