Când
am intrat în biroul doctorului Roger Tracy, pe masă mă aştepta un teanc de
hârtii. Pe pagina de deasupra – nişte nume de ţări, alături de nişte numere.
România: 8. Aveam să aflu că în statul Iowa, din Statele Unite ale Americii,
practicau opt medici care îşi obţinuseră diploma în România. Centrul de evidenţă
a personalului medical din statul Iowa (Iowa Health Professions Tracking
Center) a fost înfiinţat în 1977, primul de acest tip din SUA, Roger Tracy
fiind unul dintre iniţiatori şi promotori. Însă nu simpla existenţă a acestui
registru e relevantă, ci, mai ales, faptul că, de-a lungul timpului, registrul
a furnizat informaţii pentru procesul de planificare a forţei de muncă din
instituţiile de sănătate de la nivelului statului Iowa. Mai mult, cu timpul, au
fost create registre similare pentru asistenţi medicali, medici dentişti,
farmacişti şi medici-asistenţi (physician
assistants). Informaţiile furnizate de aceste registre sunt extrem de
relevante pentru procesul de planificare a forţei de muncă – distribuţia pe
sexe sau pe categorii de vârstă, media de vârstă, forma de angajare (full-time
vs. part-time), locul în care profesează (practică privată, spital comunitar,
spital universitar), numărul profesioniştilor care au intrat sau ieşit din
sistem într-un anumit interval de timp.
În
România există tentative similare, însă diferenţa este că registrele noastre (ţinute
fie de Colegiul Medicilor, fie de Ministerul Sănătăţii) nu servesc niciunui
proces de evaluare sau de planificare a nevoilor de resurse umane la nivel naţional.
În treacăt fie spus, cifrele din aceste registre diferă uneori substanţial. La
o dezbatere recentă, reprezentanţii CMR şi cei ai MS vorbeau de diferenţe de
10–15%. Ceea ce, pentru orice analiză, e o diferenţă demnă de luat în seamă.
Cele
câteva iniţiative din România menite să reţină personalul medical în sistem pot
fi clasificate oricum, mai puţin drept strategii. Rezidenţiatul pe post îşi
propune să acopere acele posturi vacante în spitale (aflate în zone) mai puţin
atractive. Au trecut mai mult de cinci ani de la introducerea rezidenţiatului
pe post şi rezultatele unei evaluări a eficienţei pe termen scurt a acestei măsuri
încă nu există – sau nu sunt publice.
Recent,
au apărut informaţii despre o propunere de schimbare a salarizării medicilor.
Pe scurt, conform Hotnews, proiectul prevede ca medicii să poată lucra în regim
privat, inclusiv într-un spital public, urmând ca o parte din venituri să îi
revină medicului, iar o parte să fie reţinută de spital. Proiectul seamănă
izbitor cu ceea ce MS lansa în dezbatere publică în urmă cu aproape doi ani, un
document care abunda de prevederi cel puţin îndoielnice. Pe lângă faptul că
ambele propuneri pot duce la crearea unor bucle vicioase, câtă vreme nu există
prevederi clare despre criteriile menţionate în text şi entităţile responsabile
de realizarea, implementarea şi monitorizarea acestora, merită să ne reamintim
că problema veniturilor personalului medical din România nu este una uniformă.
În realitate, între veniturile medicilor rezidenţi (cei mai predispuşi la a
pleca din ţară) şi veniturile medicilor cu mai multă vechime există o prăpastie
care este în mare parte urmarea practicii duale (spital de stat şi
spital/cabinet privat), dar şi a plăţilor informale. Aceste elemente au fost
evidenţiate şi în raportul despre România al Băncii Mondiale, realizat în 2011.
Şi acesta sugera înfiinţarea unui centru similar celui din statul Iowa, precum şi
îmbunătăţirea salarizării personalului medical şi implementarea de strategii
care să motiveze personalul medical să lucreze în mediul rural. La patru ani
distanţă de publicarea raportului, încă nu vedem vreo îmbunătăţire în intenţiile
sau motivaţiile personalului medical de a practica în România. Cu atât mai mult
cu cât instituţii precum Organizaţia Mondială a Sănătăţii au lansat ghiduri,
instrumente de lucru şi recomandări specifice adresate tocmai ţărilor care se
confruntă cu inechităţi de acoperire cu personal medical.
Cu
ce rămânem, în cele din urmă? Pe de o parte, problema migraţiei personalului
medical este doar una din multele probleme ale sistemului nostru sanitar. Pe de
altă parte, dreptul la mobilitate al personalului medical este unul
fundamental, la fel ca al oricărui altui tip de profesie. De aceea, în momentul
în care România va decide să facă vreun pas în direcţia planificării resurselor
umane şi a gestionării migraţiei, trebuie să o facă în aceste limite:
respectarea dreptului la mobilitate; asigurarea unui număr suficient de
profesionişti la nivel naţional care să ofere asistenţă medicală adecvată
proporţional pentru toate categoriile de morbiditate; planificarea sustenabilă
a modului în care acest număr va fi asigurat; creşterea salariilor; motivarea
personalului medical să practice în zone izolate. Şi, să nu uităm, toate aceste
lucruri trebuie făcute având în minte siguranţa, nevoile şi preferinţele pacienţilor.
În definitiv, pentru ei existăm – noi şi întreg sistemul sanitar.
