Recent am vizitat Hotelul Nicolina, parte a vechii și cunoscutei baze de tratament balnear ieșene. Am aruncat un ochi și pe meniul zilei. Sărmanii oameni, care abia își mutau trupul dureros înspre bazinul cu apă sulfuroasă sau către electroterapie, tocmai primiseră la micul dejun șunculiţă ţărănească, salam și unt.

Pentru prânz se pregăteau ciorbă de văcuţă, iahnie de fasole cu rasol și o mână de biscuiţi, iar seara, după alte proceduri, urma să li se înfăţișeze papricaș din carne de porc, pilaf de orez și telemea cu roșii. Dimineaţa diabeticilor începuse cu unt, gem, șuncă de pui, salam și câteva legume.

Prea rău. Prea ca la ţară. Prea ca la oraș, prea ca orișiunde.
Prefer să nu-mi mai amintesc meniul primit de o bună cunoștinţă, la Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii „Sfânta Maria” din Iași, mamă care alăpta un sugar adus în urgenţă cu fenomene alergice.

Ori să mai pomenesc de frigiderele cu sucuri acidulate din holurile unor instituţii medicale menite să salveze și să protejeze copiii și adulţii tocmai de efectele acestor lichide colorate și suprasaturate de zahăr.

Vorbe, nu și fapte

Din vremea studenţiei am participat la congrese medicale: iniţial ca spectator, ulterior ca participant sau speaker. Mă înfruptam cu nesaţ – student flămând – și observam cum mulţi dintre cei ce tocmai susţinuseră vreo prelegere despre cât de nociv e nu-știu-ce aliment sau cât de dăunător este alcoolul procedau de-a-ndoaselea de cum ne povăţuiseră.

Privindu-i, câteodată îmi aminteam de cum ne jucam și strigam în copilărie: „N-aaaareeee vâââârfffff!”. Însă, „după ce mi-am venit puţin în sine”, vorba lui Nică, am început să reflectez: cum se manifestă doctorii în raport cu pacienţii lor – o asemenea agresivitate critică, în faţa justificărilor acestora, iar ei parcă sunt într-un război continuu cu trupul și cu mintea lor.

Și persistă întrebarea: cum se face că acești specialiști care vorbesc și scriu continuu despre tot ce ne vatămă tocmai ei convoacă la masa și în viaţa lor răul?!

Suferinţele la care asistă zilnic sunt incomparabile cu daunele chimice din interiorul organismelor proprii, cu raidurile continue ale radicalilor liberi, care le survolează neîncetat lăuntrul, minându-le, secundă de secundă, teritorii celulare vaste.

În testamentul pe care-l înmânează celor mai tineri stă scris: „Ruinaţi-vă neîncetat!”. Nici aceia care au trecut prin experienţe-limită nu au schimbat modul de a se hrăni fizic și spiritual. Nu știu, ce ar putea să-i miște!?

Arta de a nu face nimic

Pe bădia Ion, „mâncăul”, „burduhănosul” și „popa Smântână”, cum îl alintau junimiștii, îl certa adesea dr. Bernard Taussig, distins și eminent medic primar al spitalului israelit: „Bine, măi, Creangă, ce naiba faci tu de te îngrași așa, ca un porc?”.

Cred că răspunsul frământărilor mele nu poate să fie altul decât unul în cheie șugubeaţă, așa cum a grăit, tihnit, blândul povestitor: „Ce să fac, mai nimic! Duc o viaţă destul de regulată. Dimineaţa când mă scol (...) beau un ceai sau un pahar cu lapte, hrănesc motanii și după ce mai deretec prin bojdeucă, îmi iau toiagul ș-o pornesc razna prin oraș, singur cu mine, sau c-un tovarăș.

Urc dealul Sărăriei, cobor pe Română, trec prin centru, de mai văd vreun prieten, ș-o pornesc apoi agale spre Socola, la «Trei Sarmale», ori spre Tătărași, la «Grădina plăcerilor», mai îmbuc vreun covrig sau vreo chiflă, beau o săcărică și ospătez apoi bine.

Uneori când mă încurc cu cineva, iau și masa de sară în oraș, ș-apoi când mă-ntorc acasă, sătul și ostenit, după ce mai ospătez și din bunătăţile făcute de Tinca, în drum spre closet, iau… hârtia pe care mi-ai prescris reţeta dumitale, dragă doctore, ca să mă servesc și de ea… așa cum trebuie…” (Anecdote cu și despre Creangă. Ediţie îngrijită de Daniel Corbu, Princeps Edit, Iași, 2006, pp. 9-10).