Sunt medic de familie undeva la ţară și am o listă relativ mică de pacienţi (doar 1.350, dintre care aproape 1.000 de asiguraţi). Pot să mă laud însă că, datorită populaţiei rome din zonă, am spor natural pozitiv, astfel că îmi crește anual numărul de pacienţi înscriși pe listă. Ca urmare a condiţiilor socio-economice precare, am mult de lucru. Pentru a nu claca din cauza burnoutului, încerc să văd partea pozitivă a muncii mele pentru a putea merge mai departe.

        Printre toate aceste lucruri mai apar și situaţii hazlii, cu umor de moment, uneori mai sec sau chiar negru. Într-o zi îmi vine la cabinet un pacient care avea nevoie de o adeverinţă. Îl întreabă asistenta când s-a născut (avea nevoie de data nașterii pentru adeverinţă), iar el spune senin: „Staţi să mă uit în buletin. Tocmai mi-am făcut unul nou și nu știu dacă data nașterii a rămas aceeași”.

        Marţi, de exemplu, îmi vine la cabinet o pacientă de 70 de ani căreia i-am prescris picături pentru o otită externă. Foarte supărată îmi zice „Domn’ doctor, să nu-mi mai dai picături din alea de urechi că mă dor ochii”. Primul gând a fost că a pus picăturile de ureche în ochi. Din fericire nu a fost cazul. A făcut doar o conjunctivită care a coincis cu tratamentul pentru otită. Noroc că deja sunt antrenat cu astfel de asocieri greșite făcute de pacienţii mei.

Care dintre copii e consultat

        Primul pas pe care trebuie să-l fac atunci când încep consultaţia unui copil este de a identifica micul pacient în mod corect. Asta pentru că am familii cu șapte-zece copii, iar mama trebuie să se uite bine la copil ca să știe exact care e consultat în acel moment (vine cu doi-patru copii după ea). Pe tată nici nu-l întreb, pentru că risc să mă încurce și mai rău.

        În plus, de regulă, copilul are trei nume: unul în fișa de la maternitate, unul în certificatul de naștere și unul în viaţa reală. Cu toate acestea, după ani, mamele au învăţat să-mi spună numele din certificatul de naștere, nu pe cel folosit de ei acasă. E un progres pe care îl apreciez.

        Am întâlnit și situaţia în care mama și tata nu sunt căsătoriţi,  astfel că au nume diferite. În acest caz, un copil are numele mamei, altul are numele tatălui. Am întrebat mirat de ce nu au dat un singur nume tuturor copiilor. Răspunsul a fost unul logic: „Am vrut să-i împărţim de la început în cazul în care ne separăm”. Recunosc că eu nu m-aș fi gândit la varianta asta.

Efectele sărăciei

        Un caz mai aparte am avut zilele trecute. Acum vreo două luni îmi vine la consult un pacient de 55 de ani cu o boală cu transmitere sexuală, cel mai probabil sifilis. Nefiind asigurat și neavând bani de investigaţii de laborator, am mers pe diag­nosticul clinic și am recomandat trei cure de Moldamin 2x1,2 mil UI/săptămână i.m. Revine la cabinet cu două flacoane de Moldamin abia după aproximativ o săptămână. Începem tratamentul, după care îi scriu încă o reţetă simplă pentru următoarele două flacoane.

        Numai că pacientul nu se mai prezintă la cabinet decât după aproximativ o lună, când simptomatologia se agravase mult. Îmi spune că a fost în spital și îi cer biletul de ieșire. Eram curios să văd care e diagnosticul final și ce i s-a făcut acolo. Dar între timp pacientul pierduse documentul. În lipsa acestor informaţii nu-mi rămâne decât să mă bazez din nou pe examenul clinic.

Mai grav decât la început

        Constat rapid că situaţia s-a agravat și că sunt depășit de situaţie (nu mai semăna doar a sifilis; era tumefiere marcată a penisului, semn al unei infecţii profunde de corpi cavernoși). Așa că îi recomand să se prezinte de urgenţă la spital, spunându-i că riscă să-și piardă penisul. Ca să fiu bine înţeles, îi repet verbal atât lui, cât și soţiei. Chiar mimez „tăierea” penisului, în speranţa că  pacientul va conștientiza pe deplin ceea ce se poate întâmpla.

     La o săptămână de la ultima vizită, pacientul se prezintă la cabinet după amputaţia în spital a circa trei sferturi din penis. Îi cer iarăși ieșirea din spital și din nou îmi spune că nu o mai găsește (în doar două zile a „rătăcit” documentul medical!). Așa că insist să-l întreb ce s-a întâmplat. Descopăr că, după ultima vizită la cabinet, pacientul a mai stat acasă încă trei-patru zile, sperând într-o minune. Într-un final a fost nevoit să meargă la spital din cauza durerilor mari.

Toaletând bontul penian și verificând vizual funcţionalitatea sondei vezicale, discut cu pacientul. Descopăr surprins că acesta credea că i s-a amputat doar un sfert din penis. Am ezitat între a-i spune adevărul și a-l lăsa pe el să descopere singur. Și, pentru că nu doream să mai sporesc dramatismul situaţiei, am ales a doua variantă.