Psihiatria e văzută uneori ca o specialitate de graniţă, împovărată de subiectivitate și obscuritate. În cazul bun. În cel rău, o bună parte a publicului nici nu știe că psihiatrii sunt medici.
Eram student când am auzit prima dată unul dintre cele mai vechi bancuri cu psihiatri, spus chiar de profesorul de psihologie medicală: cică la un congres psihiatric, un participant are o sincopă. Un martor strigă disperat: e vreun doctor în sală?
Dincolo de glume, profesia mea, psihiatria, e văzută uneori ca o specialitate de graniţă, împovărată de subiectivitate și obscuritate. În cazul bun. În cel rău, o bună parte a publicului nici nu știe că psihiatrii sunt medici, confundă psihiatria cu psihologia, psihologia cu psihoterapia, ba chiar psihoterapia cu astrologia. Poate pentru că, pentru mulţi, mintea e un subiect ezoteric și imaterial...
Există într-adevăr lucruri care fac psihiatria să fie, într-adevăr, așezată pe o graniţă. Folosim modelul biomedical, considerăm suferinţele psihice drept „boli”, dar ne ferim cu timiditate să le spunem astfel.
Există o cercetare complexă și fertilă a etiologiei și fiziopatologiei suferinţelor psihice, și știm astăzi foarte mult despre genetică, neuromediatori, neuroplasticitate etc. Dar în clinică nu dispunem de niciuna dintre metodele sofisticate din cercetarea fundamentală, și singura noastră unealtă diagnostică e discuţia cu pacientul.
În fine, psihiatrii trebuie să fie atenţi la factorii de mediu, psihosociali, la povestea vieţii pacientului; ei lucrează îndeaproape cu psihoterapeuţii (sau ar trebui să o facă); din pricina diversităţii nesfârșite a naturii și naraţiunii omenești, modelul biomedical se potrivește rareori ca o mănușă situaţiilor cu care ne întâlnim.
Toate acestea pot fi văzute ca lucruri ce ne îndepărtează de „centrul” medicinei, ne duc către periferia ei. Ceea ce e o eroare. De fapt, toate vulnerabilităţile și subtilităţile difuze ale psihiatriei se pot aplica oricărei alte specialităţi medicale.
Dacă ne imaginăm că diabetul zaharat e o categorie mai naturală, mai „reală”, decât depresia, trebuie să ne amintim că reali sunt doar bolnavii, bolile sunt doar abstracţii utile.
Povestea vieţii omului contează în orice situaţie medicală, și orice întâlnire cu medicul e o răscruce pentru bolnav. Analizele „obiective” au o valoare limitată dacă nu sunt integrate în acea poveste, altfel nu ar mai fi nevoie de medici, doar de roboţi paraclinici.
Și discuţia cu pacientul rămâne, în toate specialităţile clinice, cel mai important instrument diagnostic, cu toată subiectivitatea lui, și prima măsură terapeutică.
Ce ne aduce la periferie nu e specificul meseriei; ci bătrânul nostru dușman: stigmatul asociat bolii mintale. Dacă psihiatria e undeva departe de spitalul general, e doar o reflexie a felului în care societatea încă vede patologia psihiatrică drept un criteriu de excludere, de alienare. Când, de fapt, suntem toţi aici pentru a ajuta.
Citiți și: Avem nevoie de garanţii
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.
Da, sunt de acord Aflați mai multe