Mai întâi, mă gândesc că psihiatria viitorului trebuie să fie socială, altfel nu va mai fi deloc. În era social-media, omenirea e mai mult ca niciodată un stup, cu o minte de grup, uriașă, dar bazală, un ghem titanic de emoţii solidare. Ce li se întâmplă unora ne lovește pe toţi. Războaiele nu mai sunt „undeva departe”, ci, în lumea tot mai mică, sunt la ușa noastră. 

Mă gândesc că războaiele au în primul rând cauze mintale, și de-abia apoi geopolitice: ele sunt o reţea interpersonală de trăiri psihotice suficient de intense încât să erupă și să mutileze realitatea și pe cei dintr-însa. Între erupţii, peste tot în lume bate un vânt emoţional rău și nimeni nu e la adăpost. Singurătatea e recunoscută ca un factor de risc major de mortalitate și morbiditate și, cu valurile de migraţie inerente oricăror războaie, singurătatea va afecta populaţii întregi.

Apoi, m-am gândit la lucrurile simple de care avem nevoie noi, cei ce încă ne bucurăm de pace, ca să fim sănătoși mintal. Avem nevoie să ne mișcăm, să fim parte din natură – și scriu asta din cabinetul în care stau nemișcat pe scaun, zilnic, ore în șir. Avem nevoie să ne hrănim așa cum trebuie. Avem nevoie să păstrăm viu interesul pentru lumea din jur, să nu ne oprim din învăţat – să pierdem acest lucru înseamnă depresie. Și, mai ales, din copilărie până la bătrâneţe, avem o dublă nevoie de ceilalţi oameni. Avem nevoie să dezvoltăm relaţii cu cei din jur, o reţea de suport social, dar avem nevoie și să dăruim, să fim utili celorlalţi.

E ușor să uităm acest lucru într-o lume care pare să fie tot mai mult „a dintelui și ghearei”. E facilă tentaţia de a ne învăţa copiii să fie cât mai egoiști, mai „competitivi”, mai orientaţi către sine, cu o cât mai mică empatie; ne imaginăm că o facem pentru a-i proteja de un rău iminent, a-i ajuta să supravieţuiască. Dar supravieţuirea nu e suficientă pentru o minte sănătoasă. Chiar în timp ce supravieţuim, trebuie să ne gândim cum să facem mult mai mult decât atât, să facem planuri pentru un viitor mai bun. Ușor de zis.