Era pe vremuri un banc cu milițieni. Îi pusese Partidul să planteze brazi. Un tânăr gradat, un pic confuz, l-a întrebat pe căpitan: „Toarʼșu căpitan, cum se plantează brazii?”, la care superiorul i-a răspuns – cum altfel – cu superioritate: „Cu verdele în sus, tovarășe!”. Cu verdele în sus. Acesta e sentimentul pe care îl trăiesc, de multe ori, când mă izbesc de precaritatea pregătirii unor actori guvernamentali, dar și neguvernamentali, din domeniul sănătății mintale. 

Experiența e una, competența e alta. Mulți dintre oamenii despre care vorbesc au o anumită frumusețe a ingenuității, o estetică a inepției. Exercițiile lor de imaginație sunt dublate doar de opinteala birocratică, pe alocuri înspăimântătoare, pe alocuri hazlie. Standardul de birocrație în România stă sub semnul inexorabil al lui „s-a rezolvat, nu se poate”. 

Am creat legi, legi la legi, și amendamente la dânsele, care acționează mai degrabă ca niște chingi în care ținem, contenționar, drepturi și libertăți ale unor persoane pe care, de fapt, România le consideră în continuare indezirabile. 

Cine sunt indezirabilii?

Indezirabilii sunt persoane care trăiesc cu experiența unei suferințe psihiatrice, fie ea acută sau cronică, fie ea compatibilă sau nu cu funcționarea autonomă a unui individ. Sunt văzuți ca o povară, ca fiind imprevizibili și periculoși, inutili sau greu recuperabili. Dar, și ce e cel mai grav, sunt văzuți ca un fel de „ceilalți”, iar locul lor – pentru mulți – ar trebui să fie departe de lume. Segregați. L-am numit în anumite texte ale mele „apartheid medical”. E timpul să nuanțez expresia. 

Psihiatria a fost, și pe alocuri rămâne, un loc al nuanțelor de gri, dar unde găsești, decantate, fragmente din cultura vremurilor. Primii care sunt greu de convins cât privește incluzivitatea, strategiile comunitare, desegregarea și normalizarea experienței bolii psihice sunt psihiatrii înșiși. E o relicvă totalitară, altoită cu eșecul din alte țări în refacerea anumitor paliere de sănătate publică în domenii-cheie cum ar fi psihozele, depresiile, consumul de substanțe și adicțiile, spre exemplu. 

Cel mai bine, opinează experții, e să ții ouăle în coșuri diferite. Dar de aici încep multe probleme. Cea mai gravă, de departe, e obstacolul pacientului psihiatric la acces în alte specialități medicale. Nu o singură dată colegi de-ai mei s-au plâns, pe bună dreptate, că spitalele generale le refuză transferuri în caz de urgențe medicale pentru că n-au psihiatru în structură. La celălalt capăt, spitalele generale, dacă au un „caz psihiatric”, îl transferă urgent către un spital de psihiatrie, unde, ce să vezi, pacientul este refuzat pentru că unitatea sanitară n-are infrastructură medical/chirurgicală. 

A doua cea mai gravă e contopirea dintre medical și social în regimul de internare. Procentajul persoanelor care rămân excesiv internate în spitale de psihiatrie din motive non-medicale, non-psihiatrice este uluitor în România. Și asta pentru că la noi se practică trans-instituționalizarea. Trans-instituționalizarea e o alba-neagra a sărăciei cu duhul (dar și cu punga) din serviciile sociale. 

Pași timizi și reactivi

Bunăoară, unul (nu singurul) dintre motivele pentru care avem o supra-aglomerare sinistră în SPMS-uri (spitale pentru măsuri de siguranță) este că pacientul condamnat sub incidența articolului 110 CP nu poate fi trecut pe 109 CP atâta vreme cât i) trebuie preluat de serviciile sociale de reședință, iar acestea ii) sunt pe raza ultimei adrese de domiciliu care, prin lege, este pentru mulți iii) însăși adresa SPMS-ului unde execută pedeapsa. Primăriile care au SPMS-uri arondate, cele câteva care sunt, se opun vehement, iar statul nu-și prea bate capul pentru undeva la 1.000 de oameni. 

N-o să fim niciodată de partea lor dacă nu începem să fim, măcar un pic, de partea lor. Lipsa de aplecare către sănătate mintală ne costă. Ne costă scump. Ne costă îngrozitor. Sănătatea publică NU poate să existe fără sănătate mintală a beneficiarului. 

Râdem, glumim de pacientul nebun, de pacientul dificil, de pacientul necompliant, semn al unei culturi în continuare exclusiviste, cu complexe de superioritate care ascund o inadecvare culturală. De-abia în ziua când vom sparge aceste bariere, vom putea rescrie legea sănătății și desena o altă arhitectură de sistem.

Până atunci, pașii pe care îi facem sunt timizi, modești și reactivi. Dar până și ei sunt importanți. Pentru că fără ei, dacă nu facem nimic, singura constatare e că până acum a fost cel mai bine, iar pe viitor nu va fi decât mai rău.