Eram deja conștient de impasul pragmatic sistemic. Psihiatria actuală nu reușește să furnizeze un sistem coerent de ajutor. Avem spitale și cabinete de ambulatoriu, precum și o relaţie veșnic embrionară cu psihoterapia. Sistemul, dacă îl putem numi astfel, nu face faţă diversităţii și subtilităţii nevoilor.

Lipsa cea mai evidentă e cea a unor servicii de criză – prin asta mă refer la un loc în care să ai măcar un răgaz de câteva zile pentru a decide orientarea pacientului –, și cea a unor servicii conectate la comunitate. Încă trăim în dualismul radical medic-pacient, iar noţiunea de peer counselling e prezentă doar ca experiment sau pionierat în câteva clinici private mai curajoase.

Eram conștient de impasul epistemic. Psihiatria încă nu are un model funcţional al patologiei mintale. Vorbim de atât timp de un model „bio-psiho-social”, dar suntem foarte departe de a înţelege cum se articulează aceste trei niveluri de cunoaștere. Simpla descriere a factorilor nu reprezintă un model.

De asemenea, tindem să plasăm boala psihică aproape din oficiu în interiorul creierului pacientului și acordăm contextului social o recunoaștere cel mult simbolică.

Deși recunoaște eroarea stigmatului social care confundă boala mintală cu o irealitate („e doar în mintea ta”), psihiatria tinde să comită o eroare asemănătoare, izolând pacientul de lumea sa (cel puţin conceptual). Nu e vreo rea intenţie, ci doar o lipsă de interdisciplinaritate.

Încep să resimt însă – și asta este mai recent și mai grav – un impas în relaţia noastră cu pacienţii. În ultimii ani, porţile psihiatriei s-au deschis larg, adresabilitatea a crescut enorm, iar mulţi dintre noi suntem copleșiţi, fie că o recunoaștem sau nu.

Când medicii au rara îndrăzneală să admită această suferinţă, reacţia managerială oglindește reacţia psihiatrului. Aceea de a plasa problema strict în interiorul medicului, ca pe o boală endogenă, făcându-l singurul responsabil de propria suferinţă.

Încercarea medicilor de a construi limite protectoare în practica lor duce la frustrare. Și uneori chiar la furie din partea pacienţilor aflaţi într-o eternă navigare, în orb, pe căile aleatorii ale unui 
pseudosistem precar.

Timpii de așteptare și costurile sunt în creștere, conform legilor naturale ale pieţei. Medicamentele, din motive despre care putem doar specula, se găsesc tot mai greu, comerţul paralel înflorește, la fel și industria remediilor alternative.

Toate acestea au ca numitor comun o mlaștină etică, de care nimeni nu pare interesat. După atâta vreme și eforturi, tot singuri suntem. Și cred că suntem îndreptăţiţi să fim îngrijoraţi.

Citiți și: România de mâine