Împărţim o mulţime de tradiţii, vorbim aceeași limbă și avem o istorie comună. Cu toate acestea, cele două ţări „surori”, România și Republica Moldova, au și unele diferenţe semnificative – au pășit, de exemplu, pe scena sistemului de sănătate pe căi diferite. Despre asemănări și deosebiri ne-au povestit medicii și studenţii de peste Prut – unii dintre ei profesează aici.

Lipsuri în sistemul de sănătate sunt peste tot, însă în Republica Moldova se simt mai grav decât în orice altă ţară, chiar și în comparaţie cu România, spune prof. dr. Serghei Șandru, șeful Clinicii de reanimare și terapie intensivă a Institutului de Medicină Urgentă din Chișinău.

Echipamentele medicale moderne, tehnologiile și medicamentele de ultimă generaţie ajung în spitale mult mai târziu și mai greu, din considerente financiare. Prof. dr. Serghei Șandru atrage atenţia și asupra numărului insuficient de medici pe anumite specialităţi: „Noi, de pildă, la terapie intensivă suntem asiguraţi aproximativ 46% cu medici. Tot așa este situaţia și cu asistentele medicale și cu personalul auxiliar. Ne descurcăm pentru că suntem bază clinică a Universităţii de Stat de Medicină şi Farmacie (USMF) «Nicolae Testemiţanu» din Chișinău”.

Astfel, medicii rezidenţi sunt implicaţi în toată activitatea. Mulţi dintre tinerii din Republica Moldova își aleg un rezidenţiat în alte ţări, acesta fiind un alt motiv pentru care spitalele din ţară pierd o parte din personalul medical: „Foarte mulţi medici au plecat, mai ales în ultimii 30 de ani. Majoritatea în România, dar sunt plecaţi și în alte ţări: Germania, Franţa, Belgia, Anglia, Statele Unite, deci practic în toată lumea”.

Schimburi de experienţă

Timp de zece ani, a fost președintele Societăţii de Anesteziologie- Reanimatologie din Republica Moldova, iar în 2014 a făcut o înfrăţire cu Societatea Română de Anestezie și Terapie Intensivă. De atunci participă, împreună cu alţi colegi, la toate manifestările care au loc în România, iar medicii de aici sunt prezenţi și ei la congresele organizate peste Prut.

„Colaborarea este destul de frumoasă, însă desigur că am observat unele diferenţe. Mai ales că noi nu suntem asiguraţi cu toate cele necesare, așa cum sunt colegii noștri din România. Aici văd diferenţa cea mai mare”, explică prof. dr. Serghei Șandru. De-a lungul timpului s-au mai făcut unele schimări în sistemul de sănătate – de exemplu, s-a trecut la medicina prin asigurare, „care a dat un imbold destul de bun pentru sistemul de sănătate din Republica Moldova”.

Pe parcursul anilor a participat la mai multe programe de educaţie medicală în diferite centre din România, cum ar fi cele de la Cluj, Iași, Timșoara. „Am fost destul de activi. Rezidenţii de la anestezie și terapie intensivă au beneficiat de câteva programe. Iar unii dintre ei au implementat unele metode de tratament și în Republica Moldova”, conchide medicul.

Medicul de familie al basarabenilor

Diana Arpenti este medicul de familie al multor basarabeni stabiliţi în București. A urmat, în perioada 1993-1999, Facultatea de Medicină la USMF „Nicolae Testemiţanu” din Chișinău, pe care a absolvit-o. Spune că a făcut parte din a doua promoţie de medici rezidenţi de medicină de familie de acolo. Ca medic a debutat în anul 2003, iar din 2016 a venit la București. La acea vreme nu se echivalau studiile postuniversitare, ci doar cele universitare.

„Am luat examenul de intrare în rezidenţiat și în România. Am făcut trei ani și, din 2019, conform unei legi emise, s-au recunoscut și cele postuniversitare, în baza susţinerii unui examen de specialitate. Astfel, mi-au recunoscut și mi-au echivalat diploma de medic specialist din Republica Moldova”, își amintește dr. Diana Arpenti. Din 2019 activează ca medic de familie în București, iar în 2021 și-a deschis propriul cabinet.

Spune că sistemul din Medicină de Familie din România diferă de cel de peste Prut prin faptul că medicii de aici au contract direct cu Casa de Asigurări de Sănătate, în timp ce medicii din Republica Moldova sunt angajaţi ai unor Asociaţii Medicale Teritoriale (AMT).

Majoritatea medicilor de familie de acolo, de exemplu, activează în Centre de sănătate raionale/rurale. Iar cei care au avut curajul să-și deschidă un cabinet medical individual sunt în număr mic (peste 20 de prestatori, potrivit datelor din 2020), fiind o practică nouă pentru specialiști.

Astfel, subliniază dr. Diana Arpenti, medicii din Republica Moldova sunt limitaţi în luarea deciziilor de conduită și de tratament pentru pacienţi, deoarece multe investigaţii sau reţete trebuie să primească acordul superiorilor: „Dacă în București eu hotărăsc să trimit pacientul să-și facă o ecografie, la Chișinău nu puteam să iau această decizie. Acolo trebuie să mergi la șefa de secţie și foarte multe dintre investigaţii să le justifici. Medicii de familie iau decizii numai sub semnătura medicului șef, a șefului policlinicii sau a altor șefi, ducând la limitarea pacientului de a merge la un specialist din cadrul altei circumscripţii”.

„Primeam un salariu fix”

Totuși, o astfel de ierarhie are și anumite avantaje, potrivit interlocutoarei mele. Structura organizatorică a asistenţei medicale primare din Republica Moldova, așa-zisele AMT-uri, este bine alcătuită, asigurându-i medicului de familie tot necesarul pentru desfășurarea activităţii.

În România, medicul de familie își organizează singur condiţiile și programul de muncă: „Sunt pe propria răspundere. Eu fac contabilitatea, angajările, achiziţiile, fac totul. Iar în sistemul din Republica Moldova nu aveam grijile acestea. Eram angajată și primeam un salariu fix, indiferent de numărul de pacienţi”.

Dr. Diana Arpenti consideră că în Republica Moldova există o colaborare mai strânsă între medicii de familie și cei din alte specialităţi, deoarece activează în cadrul aceleiași unităţi medicale și se ocupă împreună de cazul unui pacient. Cu toate astea, sistemul de sănătate de peste Prut nu ţine pasul cu cel din România.

„Până să plec eu, în 2016, totul se scria cu pixul. Fiecare consultaţie trebuia să o treci pe hârtie, trebuia să ai două sau trei exemplare. Și chiar dacă au mai evoluat lucrurile, încă se mai scrie cu pixul. Aici totul se păstrează în sistem, iar medicul evaluează conduita pacientului timp de câţiva ani”, explică medicul de familie.

Cursuri de perfecţionare

Dr. Diana Arpenti își amintește că, pe când locuia la Chișinău, medicii de familie de acolo erau obligaţi să participe, o dată pe an, la cursuri de perfecţionare, adică de calificare. Acestea durau de la câteva zile până la trei-patru săptămâni. „În perioada aceasta nu mergeai la muncă, ci doar la acele cursuri. Primeai o listă cu specialităţi și tu alegeai, de exemplu, Pediatrie, Nefrologie sau Reumato­logie”, menţionează medicul.

Studentă la USMF Chișinău

Pe Heba Verebcean, studentă la Facultatea de Medicină generală, anul VI, la USMF „Nicolae Testemiţanu” din Chișinău, o cunosc de când era mică. Ne leagă același colţ de rai, dulcele grai moldovenesc și doruri de acasă. A pășit în lumea medicinei în anul 2017, iar acum mai are două luni până la terminarea studiilor. Și, desigur, așteaptă rezidenţiatul, pe care spune că îl va face la București.

A ales România pentru că a mai interacţionat până acum cu sistemul medical de aici. În 2019, când era în anul III, a beneficiat de o bursă Erasmus la Universitatea de Medicină și Farmacie (UMF) „Grigore T. Popa” din Iași.

Se spune că profesia de medic este cea mai nobilă. Când mergi la pacienţi, împreună cu medicii curanţi, și vezi recunoștinţa din
ochii lor, realizezi că nu ai greșit alegând acest drum. (Heba Verebcean)

„Am fost în primul semestru. A trebuit să prelungesc mobilitatea pentru că erau diferenţe de discipline. Atunci începuse și pandemia de COVID-19 și am revenit mai devreme la Chișinău. Totuși, am continuat învăţământul online, până la sfârșit de an”, își amintește Heba. Se predă exact aceeași materie, doar că în ordine diferită: „Unele chestii care la noi se predau în semestrul I, la Iași erau preconizate pentru II, și invers. Cumva, la mine era o suprapunere de discipline.”

Procesul de acomodare, îngreunat

A observat și alte diferenţe, care i-au îngreunat oarecum procesul de adaptare. De exemplu, programul modular nu era la fel, în Republica Moldova fiind mai simplu: „La Chișinău, faci o lună ginecologie, susţii examenul și apoi începi cardiologie. În Iași era altfel, un pic mai dificil. Toate obiectele se făceau în cinci zile din săptămână. Făceai ginecologie, cardiologie, radiologie și după, în sesiunea de iarnă, era un boom. Dar am înţeles că, între timp, s-au mai schimbat lucrurile”.

În ceea ce privește susţinerea examenelor în sesiuni, la USMF „Nicolae Testemiţanu” din Chișinău studenţii primesc în timpul semestrelor un set de grile (aproximativ 70%) care vor fi la examen.

„Sunt unele discipline care ni le dau cu variante de răspuns. Astfel, urmează să le rezolvăm noi singuri și să mergem în examen. Sau ne dau doar enunţul, fără variante de răspuns, iar noi căutăm răspunsurile sau ce variante ar putea fi, și cu asta ne ducem la examen”, povestește Heba. La Facultatea de Medicină din Iași trebuia să susţină proba practică la titularul de curs și apoi urma examenul grilă, pentru care studenţii primeau doar bibliografia.

Fără examen de admitere în rezidenţiat

În Republica Moldova nu se organizează examen de admitere în rezidenţiat, așa cum se face în România. Concursul constă doar în calculul mediei generale pe toţi anii de facultate și nota examenului de licenţă: „Se face o medie comună, apoi un clasament cu mediile generale. Se fac poziţiile și după, în ordinea aceasta, fiecare merge în disponibilitatea numărului de locuri și își alege specialitatea dorită”.

Pot, oare, tinerii să facă rezidenţiatul în unităţile medicale private? Nu! Nici peste Prut nu au acces la spitalele private, deoarece încă de la început încheie contracte cu Ministerul Sănătăţii. „Mai este și admiterea pe post și pe loc de rezidenţiat. Unii pot, din start, să semneze un contract de angajare cu o instituţie care îi asigură că, după terminarea rezidenţiatului, ei au un loc de muncă”, menţionează Heba. Iar după terminarea studiilor de rezidenţiat, tinerii medici sunt obligaţi să lucreze cel puţin trei ani la un spital de stat din ţară.

Rezident în București

Despre sistemul de sănătate din Republica Moldova povestește și Ecaterina Lungu, medic rezident la Institutul Oncologic „Prof. Dr. Alexandru Trestioreanu” din București. A absolvit, în 2021, Facultatea de Medicină la USMF „Nicolae Testemiţanu” din Chișinău, însă a ales să se înscrie la concursul de rezidenţiat din România, în 2022, după o pauză de aproape un an. „Am învăţat și am luat examenul. A fost destul de greu, pentru că era multă materie”, își amintește tânăra.

Candidaţii din Republica Moldova se pot înscrie la examenul de rezidenţiat în aceeași perioadă și aceleași condiţii ca cei din România. Aceștia trebuie să pregătească un dosar de înscriere, care cuprinde documentele solicitate de centrul organizator de rezidenţiat, desemnat de Ministerul Sănătăţii.

Ecaterina a depus și un dosar pentru echivalarea diplomei, iar procedura a fost ușoară și simplă: „Am depus online. Am avut nevoie de diploma de licenţă, de buletinul românesc, de metodologie și de suplimentul la diplomă. Le-am scanat, le-am încărcat pe platformă și în trei zile am avut echivalarea diplomei”.

Echipe multidisciplinare mai implicate

Chiar dacă este în primul an de rezidenţiat, a observat unele diferenţe între sistemele de sănătate din cele două ţări. Mai ales că a lucrat în timpul facultăţii ca asistentă, la Institutul Oncologic din Chișinău.

„Mi se pare că aici medicii din diferite specialităţi colaborează mai mult între ei. Se comunică mai mult. Deci, clar, este vorba despre o echipă multidisciplinară mai implicată. Aici mi se pare mai evidentă treaba asta”, povestește Ecaterina. Spitalul în care avea grijă de copii diagnosticaţi cu cancer, boala care nu ţine cont de vârstă, era dotat cu aparatură modernă, de aceea, adaugă ea, nu era diferit de ceea ce vede acum la
București.

Consideră că medicii din Republica Moldova trebuie să comunice mai mult unii cu alţii, dar și cu pacienţii și familiile acestora: „Ar fi bine să se aloce mai mulţi bani pentru medicamente, pentru dotări și, desigur, salarii mai mari medicilor. Dacă ar fi salarii decente acasă, n-ar mai pleca atât de mulţi specialiști”.

Citiți și: Învăţământul farmaceutic din București, la centenar