Filosoful sloven, aflat pe scenă la Târgul de Carte de la Frankfurt, a vorbit pasionat și compasional despre contextul complex al conflictului israeliano-palestinian în contrast cu „societatea fagure” în care trăim.

Ascultându-l, m-am gândit la situaţia unică în care se află corpul medical. Deunăzi, la oră târzie din noapte, am avut o ședinţă extraordinară a Secţiunii WPA (World Psychiatric Association) din care fac parte în boardul executiv, privind asistenţa umanitară pe care am putea s-o acordăm celor două părţi beligerante.

Da. Celor două părţi beligerante. Medicii n-au frontiere. Colegii mei și cu mine ne-am implicat de-a lungul anilor în dosare complicate sau foarte complicate, pe falia de conflict dintre diverse culturi și civilizaţii. Temeiul, principiul fundamental al umanitarianismului e că – dincolo de diviziuni, de fracturi, de diferenţe ireconciliabile care cauzează violenţă – omul are un caracter sacrosanct, iar sănătatea și sănătatea lui mintală sunt drepturi fundamentale care n-au voie să fie suspendate într-un conflict armat.

A fost o discuţie foarte tensionată. Avem colegi israelieni. Și avem colegi palestinieni. Fiecare și-a pledat punctul de vedere, invocând tragedia fără vreo umbră de raţiune cauzată de cealaltă parte. Fiecare a arătat acuzator cu degetul către politicile celeilalte tabere. Și fiecare s-a ancorat, istoric, de un moment dincolo de care lucrurile au devenit ireversibile. M-a frapat asemănarea, ca proces, a felului în care fiecare își etala durerea, indignarea, revolta, dar și neputinţa de-a mai schimba ceva.

Totuși, oricând putem schimba ceva. Încă din vechime, sanitarii de război aveau dreptul, căderea și însemnele să salveze, de pe câmpul de luptă, răniţi, indiferent de care parte cădeau. Astfel au ajuns francezi trataţi în spitale germane, naziști capturaţi trataţi în spitale de campanie americane ș.a.m.d. Oameni ca noi, și nu de ieri, de azi, au construit poduri peste prăpastie, peste abis și le-au adus aminte oamenilor conceptul simplu al bunătăţii și samariteanismului.

România este o ţară care a pregătit, de-a lungul anilor, atât medici israelieni, cât și medici palestinieni. Cu unii dintre ei am fost contemporan în timpul studenţiei mele. N-ar trebui să ne ferim acum să formulăm puncte de vedere și să întindem o mână de ajutor atât Israelului, cât și Palestinei. Pentru că ambele tabere suferă îngrozitor din cauza violenţelor, în timp ce politicienii folosesc tușe groase și formulează ameninţări greu de descărcat emoţional.

Spunea Žižek despre fostul lider palestinian Yasser Arafat, la un moment dat în discursul său, că acesta rămâne în istorie ca personajul care „n-a ratat nicio oportunitate să rateze o oportunitate”. Expresia are un ecou aparte în societatea românească, în societatea medicală românească. Pentru că frecvent am avut lideri de opinie care n-au ratat nicio oportunitate să rateze o oportunitate. La fel de bine cum – și a fost concluzia ședinţei noastre de secţiune – încă o declaraţie de susţinere sau condamnare n-are cum să facă o diferenţă. Dar sprijinul, sprijinul practic pentru confraţii noștri medici din zona de conflict, poate face o diferenţă.

Astfel că lansez acest apel. Nu e despre Israel. Și nu e despre Palestina. E despre oameni aflaţi în suferinţă, despre organizaţii ce au – și acum – oameni în teren care frecvent sunt copleșiţi de cereri și care oricând pot beneficia de ajutor voluntar. Adresaţi-vă organizaţiilor voastre profesionale, iar dacă puteţi contribui, contribuiţi!