Ești în avion și auzi în difuzoare această întrebare: „Există vreun doctor la bord?”. Evident, ai două variante: te faci că plouă sau te ridici și spui „sunt medic; cu ce pot să ajut?”. Alegerea pe care-o faci depinde de structura ta interioară, de personalitatea ta și doar conștiința profesională te poate obliga să intervii. 
 

Înainte de a interveni, e bine de știut că dacă îți oferi ajutorul, trebuie să o faci cât mai profesional, cu implicare 100%. De asemenea, în astfel de cazuri, se aplică legea bunului samaritean, care îi protejează pe cei care vin în ajutor, în mod voluntar. De reținut că aceasta se aplică doar dacă salvatorul nu face greșeli majore/evidente sau intenționate și dacă acționează fără nicio așteptare de recompensă. Dacă faceți o greșeală, sunteți plătit sau aveți așteptări de a fi plătit pentru salvare, atunci nu mai sunteți un bun samaritean și riscați să fiți judecat pentru acțiunile dumneavoastră. În mod evident, salvatorii salariați, aflați în exercițiul funcțiunii, trebuie să-și facă profesia corect, și nu intră sub incidența acestei legi. Adică pot fi trași la răspundere pentru eventualele greșeli. 
 

În SUA, înainte de adoptarea legii bunului samaritean, avocații specializați în malpraxis îi duceau în instanță pe medicii sau asistenții care se ofereau să ajute în cazul unui accident rutier, dar nu-și lăsau copiii, mașina sau soțul/soția pe drum pentru a însoți o persoană bolnavă sau rănită până la Urgențe. Drept urmare, cei mai mulți nu s-au mai oferit să intervină voluntar în astfel de situații și, astfel, unii pacienți au sângerat până la moarte, din cauză că nimeni nu le-a acordat primul ajutor.
 

Experiențe proprii
 

Ca experiență personală, am avut două întâmplări în care am intervenit ca un bun samaritean. Acum peste 15 ani eram în avion, pe un zbor de întoarcere din Londra, unde fusesem pentru un interviu de colaborare ca medic în departamentul UPU al unui spital. În fața mea, la două rânduri distanță, în diagonală, era o tânără de circa 20 de ani care, înainte de aterizare, a făcut un atac de panică pe fondul unei spasmofilii. În primă instanță a intervenit stewardesa, care nu știa ce să facă, în afară de a-i spune tinerei să stea pe scaun și să se liniștească. Am urmărit situația și, când am văzut că problema nu se rezolvă, am intervenit: am spus că sunt medic și pentru că aveam la mine niște comprimate cu calciu și magneziu, i le-am oferit stewardesei pentru a i le administra tinerei. Stewardesa însă a refuzat, spunându-mi că ea nu are voie să-i ofere ceva unui călător de la un alt călător, dar că pot să o fac eu în mod direct. I-am oferit tinerei două comprimate pe care ea, circumspectă, le-a refuzat. Atunci i-am spus stewardesei să-i ceară tinerei să respire (inspir – expir) într-o pungă pentru vomitat. Din fericire, tânără a acceptat și în scurt timp starea ei s-a ameliorat vizibil, astfel că pe parcursul aterizării nu au mai fost probleme. 
 

Altă dată eram cu prietenii la o terasă din Tokaj, la degustare de vinuri licoroase, când, din senin, o doamnă care mergea pe trotuar a început să aibă amețeli – dacă ceilalți nu interveneau să o susțină, sigur ar fi căzut. De această dată nu am intervenit atât de rapid, întrucât exista o evidentă problemă de comunicare (eu știind prea puține cuvinte în maghiară pentru a mă descurca). Într-un final, am decis să intervin pentru că starea pacientei se agrava vizibil, iar ambulanța era încă departe. Tot ce am putut să fac a fost să țin pacienta în poziție de siguranță, ajutat fiind de cei care o însoțeau, și să-i urmăresc funcțiile vitale. După sosirea ambulanței m-am retras la masa mea, urmărind ce se întâmplă. După plecarea ambulanței, aparținătorii m-au căutat și mi-au mulțumit pentru ajutor. Din fericire, am găsit cuvintele potrivite pentru a răspunde, politicos, în limba maghiară.