S-au scurs patru ani de la cea mai neagră tragedie care a lovit România după Revoluţie, incendiul de la Colectiv, care a curmat 64 de vieţi.
Șaizeci și patru de suflete care s-au stins în acea noapte și în lunile care au urmat prin spitale caută în continuare un vinovat, prin vocea părinţilor, a rudelor, a prietenilor, a mass-mediei sau a medicilor care au fost lângă ei atunci când și-au dat ultima suflare.
Dr. Camelia Roiu, medic primar Anestezie și Terapie Intensivă la Spitalul Clinic de Urgenţă Chirurgie Plastică Reparatorie și Arși București (SCUCPRA), cunoscută în spaţiul public din anul 2016, atunci când publica mai multe imagini cu rănile pline de viermi ale unui pacient, a vorbit, în exclusivitate pentru Viaţa medicală, despre ceea ce consideră ea că s-a schimbat în bine post-Colectiv, dar și despre piedicile pe care simte că sistemul i le pune din ziua în care a decis să „nu mai tacă”.
Camelia Roiu spune că, deși s-au scurs patru ani de la tragedie, România nu stă cu mult mai bine decât înainte de Colectiv. Totuși, o schimbare s-ar fi produs la nivelul pacienţilor: au devenit mai responsabili cu starea lor de sănătate. „Probabil că singura evoluţie din ultimii patru ani s-a produs la nivelul conștiinţei omului de rând. Pacientul în sine a devenit mult mai informat. Dacă se duce acum într-un spital, știe ce să ceară, știe ce drepturi are, ceea ce este o mare realizare după Colectiv”, a declarat aceasta. Pe de altă parte, adaugă medicul citat, spitalele sunt în continuare așa cum erau în 2015, „iresponsabile cu vieţile oamenilor”.
Managerul medical actual al Spitalului de Arși – dr. Simona Carmen Hîrţea – declara, pentru Mediafax, în urmă cu câteva zile, că protocoalele privind tratamentul marilor arși sunt la standarde europene. Întrebată despre această afirmaţie, Camelia Roiu spune: „În ultimii patru ani, în spitalul unde lucrez eu s-a făcut o renovare a secţiei de terapie intensivă, pentru că ei la momentul Colectiv au susţinut că nu au nicio soluţie de a găsi o altă locaţie. Au făcut această renovare, care a fost doar o cosmetizare, pentru că nu s-au respectat niciun fel de protocoale sau standarde de supraveghere pe toată perioada acestei renovări”.
Prima renovare a clădirii în care se află Spitalul de Arși, construită încă din 1993, a avut loc în 2008 (conform site-ului oficial al spitalului), după care a urmat cea finalizată în 2017, după Colectiv. „Așa, la prima vedere, arată foarte bine, avem aparatură, s-au făcut în sfârșit saloane pentru un singur pacient, dar asta nu înseamnă că rata infecţiilor intraspitalicești a scăzut sau că rata de supravieţuire a crescut. Nici nu se pune problema ca situaţia să fi stat altfel. Singura soluţie ar fi fost mutarea secţiei de arși în cu totul altă parte. Clădirea în care se află acum este absolut depășită”, declară dr. Roiu.
Una dintre „minunile” care s-au întâmplat în ultimii patru ani este modificarea protocoalelor de transfer în străinătate al pacienţilor arși. Multe dintre victimele de la Colectiv și-au găsit sfârșitul imediat după tragedie, în timp ce se îndreptau către clinici din străinătate. Acum, procedura birocratică este mult simplificată.
În luna iunie a acestui an, Ministerul Sănătăţii a publicat două proiecte pe site-ul propriu privind transferul marilor arși la spitale din străinătate, dacă nu pot fi trataţi în România. Unul dintre proiecte prevede ca transferul în străinătate să se facă numai pentru cazurile care întrunesc criteriile de acces în centrele de mari arși conform prevederilor Anexei nr. 5 din Ordinul ministrului Sănătăţii nr. 476/2017 și numai în cazul în care paturile pentru tratamentul arșilor grav de la nivel naţional sunt integral ocupate.
În acest sens, o comisie va analiza dosarul medical al pacientului și va stabili dacă este necesar transferul acestuia în străinătate. Comisia va fi formată din trei membri: medicul curant al pacientului, medicul-șef al liniei de gardă ATI și medicul-șef al liniei de gardă pe chirurgie plastică, estetică și microchirurgie reconstructivă sau chirurgie generală, după caz. Comisia se va întruni în regim de urgenţă la solicitarea medicului curant al pacientului, în maximum două ore de la primirea cazului. Decizia comisiei de transfer este transmisă Ministerului Sănătăţii (prin Centrul Operativ pentru Situaţii de Urgenţă), care, la rândul său, va solicita Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne asigurarea transportului autorizat.
Camelia Roiu spune că un mare ars ar avea mai multe șanse de supravieţuire dacă ar fi transferat în primele ore în străinătate: „Chiar și acum, după patru ani de la tragedie, dacă aș fi în locul unui pacient ars, aș pleca din primele două-trei ore în străinătate. În România încă nu există un centru de arși la standarde europene care să îţi garanteze supravieţuirea. Avantajul este că acum, spre deosebire de atunci, transferurile se fac mult mai ușor”.
Pentru că a decis să publice în 2016 imaginile care aveau să șocheze întreaga ţară, Camelia Roiu ar fi fost alienată de sistem. Medicul susţine că persoanele care ar trebui să îi ia apărarea o consideră, de fapt, trădătoare. Spune că a încercat să plece de la Spitalul de Arși pentru că „nu prea mai poate să își facă meseria, pentru că unitatea medicală nu prea mai are pacienţi, dar a fost refuzată de toată lumea, chiar considerată nebună sau trădătoare”.
Pentru că nu a putut fi acuzată de greșeli în activitatea medicală, nu s-a mai putut întruni comisia disciplinară, motiv pentru care Camelia Roiu nu a mai fost cercetată disciplinar în 2016. Cu toate acestea, gesturile ei de atunci îi fac și acum imposibil transferul într-un alt spital care ar avea nevoie de ea: „Am vrut să plec chiar acum, de curând, pentru că spitalul în care lucrez eu este un spital în care nu prea mai pot fi medic (...) Șefele de secţie din acele spitale [de la spitalele la care dorea să se transfere] au fost total împotriva mea. Unii consideră că sunt periculoasă, că sunt turnătoare, că... nu sunt de încredere. Am rămas pentru că nu am avut unde să plec”.
Un eveniment cum a fost cel de la Colectiv ar fi avut mai puţine victime, dacă medicii ar fi pus pacienţii pe primul loc, completează dr. Camelia Roiu: „Eu rămân la părerea că medicii și tot personalul sanitar sunt vinovaţi pentru tot ceea ce s-a întâmplat atunci în spitale, în primul rând cei care au funcţii de conducere, care ajung niște dictatori în secţiile lor. Dacă îi ascultaţi, o să vedeţi că folosesc des «spitalul meu, secţia mea, asistentele mele». Se consideră așa niște mici dumnezei. Pacientul nu mai este privit ca un om, ci ca o sursă de venit”.
Lucrările la Clinica de Chirurgie Plastică (Clinică de Mari Arși) Casa Austria din Timișoara au fost finalizate în decembrie 2016, într-o primă fază fiind terminate trei saloane din cinci, investiţie suportată de Consiliul Judeţean Timiș. De atunci s-a tot așteptat după aparatura medicală, care urma să fie trimisă de Ministerul Sănătăţii. Trei ani mai târziu, în octombrie 2019, unitatea medicală din Timișoara, prima de acest fel din România, secţie a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă, a primit deja primii pacienţi.
Tot anul acesta, după opt ani de renovări și dotări, la Iași a fost inaugurat Centrul de Arși. Secţia Clinică Chirurgie Plastică, Microchirurgie Reconstructivă și Arși funcţionează, din 16 octombrie, într-o clădire a Spitalului de Urgenţe Sfântul Spiridon, al doilea ca vechime din ţară, ce va împlini 263 de ani în ianuarie 2020. Secţia este dotată cu 34 de tipuri de echipamente, paturi moderne care reduc suferinţa bolnavilor cu arsuri grave, monitoare, ventilatoare, ecografe performante, module de infuzie și de perfuzie, microscoape de ultimă generaţie etc. Conform declaraţiei ministrului Sănătăţii, cele cinci paturi de la Iași se adaugă celor 18 deja existente în ţară la Timișoara, București și Brașov.
Din păcate, în România nu există o bancă de piele. Singura existentă s-a închis în urmă cu un an și jumătate. Ca și în cazul centrelor pentru mari arși, în anul 2014 s-au făcut planuri pentru înfiinţarea a patru bănci de piele, planuri încă rămase doar pe hârtie. Băncile de piele sunt necesare pentru depozitarea de piele cu care sunt grefaţi pacienţii cu arsuri, de preferat în primele 24 de ore de la accident/incendiu.
Alexandru Iancu avea 22 de ani, iar cel mai mare vis al lui era să cânte la chitară. Era prieten cu membrii trupei Goodbye to Gravity și așa a ajuns, în seara zilei de 30 octombrie 2015, la concertul din clubul Colectiv. Alex a ieșit pe picioarele lui din club. Și-a sunat de câteva ori părinţii să îi asigure că e bine, chiar dacă nu putea înghiţi nici măcar apă, din cauza arsurilor de pe căile respiratorii. În aceeași seară, Alex Iancu i-a implorat pe medici să nu îi amputeze cele trei degete arse în incendiu, pentru că asta ar fi însemnat să nu mai poată cânta la chitară, și le-a spus că ar prefera mai degrabă să moară. E ultimul lucru care se știe despre el. A fost intubat și a murit trei săptămâni mai târziu, la Spitalul „Sf. Ioan” din București, cu cinci bacterii rezistente la antibiotice, în corp, contractate în spital.
La patru ani de la moartea fiului său, Eugen Iancu (foto) susţine că schimbările anunţate după Colectiv nu s-au întâmplat nici acum. Mai mult, nu s-a găsit în tot acest timp niciun vinovat: „În continuare nu recunoaștem infecţiile nosocomiale, în continuare refuzăm să ne asumăm greșelile, nimeni nu iese să spună «da, în momentul ăla s-a greșit». Îmi spuneau niște medici din străinătate că problema în România în ceea ce privește igiena începe de la spălatul pe mâini. Îmi explicau că noi nu suntem obișnuiţi cu acest gest. Nu suntem învăţaţi ca atunci când consultăm un pacient să ne punem mănuși pe care după ce am plecat de la el să le aruncăm. Schimbarea în educaţie și în prevenţie pe care am așteptat-o cu toţii nu s-a produs nici acum”, a declarat Eugen Iancu pentru Viaţa medicală. Și totuși Guvernul s-a implicat. În ce a constat asta? „Toată implicarea Guvernului în ultimii ani a fost să aprobe decontarea costurilor tratamentului până în 2020. Știu că acest lucru este valabil doar pentru ei, răniţii de la Colectiv, dar lucrăm ca aceste deconturi să se aplice și la alţi oameni aflaţi în situaţii similare, care să aibă parte de aceleași drepturi”, conchide Eugen Iancu.
Începând cu anul 2019, la 30 octombrie este marcată, în România, Ziua Pacientului cu Arsuri, iniţiativă care aparţine Asociaţiei Colectiv. Potrivit iniţiatorilor, scopul instituirii unei astfel de zile este de „a marca impactul emoţional asupra pacientului ars, impact deosebit de puternic pe o perioadă îndelungată și care presupune adâncă suferinţă și costuri însemnate”.
Legea nr. 180/2019, promulgată de președintele Klaus Iohannis la 10 octombrie 2019, reglementează marcarea Zilei Pacientului cu Arsuri. Autorităţile centrale și locale, organizaţiile nonguvernamentale din domeniul medical, reprezentanţele României în străinătate, entităţile medicale publice și private pot organiza evenimente dedicate prevenirii apariţiei de incidente care ar putea produce incendii și ar putea conduce la rănirea gravă prin arsuri a participanţilor, precum și îngrijirilor necesare pacientului cu arsuri. Ministerul Sănătăţii este responsabil cu coordonarea activităţii dedicate Zilei Pacientului cu Arsuri.
Alexandra Furnea (foto), unul dintre supravieţuitorii tragediei de la Colectiv, retrăiește cu durere fiecare moment, chiar și la patru ani după evenimentul care i-a schimbat viaţa. Într-o postare emoţionantă pe o reţea de socializare, tânăra detaliază cum decurge o ședinţă de terapie recuperatorie într-o clinică din străinătate, o experienţă trăită personal. Redăm câteva fragmente din povestea ei:
„Mi se înfioară cicatricile sub crema cu lidocaină și îmi strâng prosopul steril în jurul trupului. Cumva, imaginea pe care am evocat-o îmi face rău, așa că îmi iau ochii de la geam și privesc în jur (...) Sala este de un alb impecabil și strălucește de curăţenie. Aparatura nouă așteaptă cuminte sosirea medicului care pregătește instrumentarul în încăperea de alături (...)
Chirurgul a intrat în sală și îmi zâmbește cald. Ţine în mână rola de titan cu ace lungi cu care îmi va face intervenţia. Trebuie să apese cu putere pentru ca acele să pătrundă adânc prin ţesutul îngroșat, care a crescut haotic peste arsuri. Rola perforează dantelăria bolnavă de pe trupul meu pentru ca, în rănile provocate, să apară carne nouă, sănătoasă, care să înlocuiască treptat platoșa rigidă care mă strânge ca o armură ce mi s-a lipit de oase (...)
Îi spun doctorului că sunt gata și mă întind pe patul de operaţie. Cu blândeţe, chirurgul își așază consolator mâna pe spatele meu și mă anunţă că se pune pe treabă. Simt presiunea rolei pe braţul și pe umărul stâng, apoi milioane de înţepături îmi pătrund în cicatricea dură și diformă, pe măsură ce instrumentul se plimbă pe mine și îmi acoperă toată partea aceea a corpului cu răni sângerânde (...)
Aici nu există «trebuie să înduri», «e, nu te doare chiar așa!» și «nu mai plânge atât, că ţi se face rău». Aici, când pacientul spune că nu mai poate, medicul se oprește. Recunosc că la început am fost uimită că poţi să deţii un control atât de firesc asupra propriei suferinţe. Eu veneam dintr-o lume în care să te doară tare și să nu poţi să spui «gata» era ceva normal.
Ascult tic-tac-ul rolei și mă gândesc că tot nu mă doare așa de tare ca atunci când făceam băiţa de la Spitalul de Arși. Deseori, chirurgul se oprește și mă întreabă dacă mai pot. Pare mereu surprins când spun «da», dar continuă pentru că vrea să mă ajute să mă fac bine. Ne cunoaște povestea și știe despre dușul fără analgezie din cada verde. Nu își închipuia că așa ceva mai este posibil în secolul acesta modern. Nu i-am spus, dar cred că s-a stricat ceva în mine în zilele acelea în care zăceam cocoșată și dezvelită de piele, goală trupește și sufletește, în salonul de băi de la SCUCPRA.
Medicul mă ţine de mână în timp ce dreapta lui lucrează acum cu iscusinţă pe spate. În zona coloanei vertebrale, cicatricea în care terminaţiile nervoase bolnave încearcă să se repare este mai sensibilă și aici durerea este vie. Rând pe rând, rola călătorește peste toate rănile mele și le perforează pentru ca sângele care curge din abundenţă să «spele» din interior fibrele defecte de colagen care se încăpăţânează să crească și să se lipească de oase, tendoane și de mușchi. Este o consecinţă a infecţiilor intraspitalicești din cauza cărora arsurile nu s-au putut vindeca (...)
Medicii din România coseau piele sănătoasă peste răni devorate de bacterii și, de fiecare dată, încercau să elimine carnea bolnavă săpând tot mai adânc, pentru a ajunge la ţesut curat. Dar, orice ar fi făcut, noi tot murdari rămâneam, pentru că ei lucrau cu instrumente murdare, în săli murdare, cu suflete, deseori, la fel de întinate. Procesul de hipertrofiere severă este cel mai des întâlnită complicaţie severă în cazul arșilor infectaţi. La patru ani de la incendiul din Colectiv, chirurgul german nu repară doar ceea ce a stricat focul, ci și ceea ce a distrus corupţia. Va trebui să facă asta cât timp trăiesc – cât timp trăim”.
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.
Da, sunt de acord Aflați mai multe