Jurământul lui Hipocrate este foarte bine cunoscut. El are o valoare simbolică, dar valorile sale morale sunt preluate în prezent sub diferite forme de acte normative aplicabile profesiilor medicale. În Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, sunt prevăzute formulări ale jurămintelor absolvenţilor de studii universitare medicale.

Găsim în textul fiecărui jurământ angajamente privind modul de exercitare a profesiei, apoi angajamente care se referă la relaţiile cu pacienţii, la modul de relaţionare cu colegii din corpul profesional și angajamentul că absolventul va păstra respectul și recunoștinţa datorate profesorilor. Dintre cele patru angajamente, primele trei sunt reglementate prin acte normative. Exercitarea profesiei este chiar suprareglementată prin numeroase legi, ordine și decizii, unele dintre acestea având chiar prevederi contradictorii. Relaţia cu pacienţii are la baza reglementării Legea nr. 46/2003, legea drepturilor pacientului, urmată de alte legi, ordine și decizii. În ceea ce privește reglementarea relaţiilor medicului cu colegii, avem în primul rând codurile deontologice, care au prevederi clare și explicite, dar și alte acte normative care abordează această speţă. Dar nu avem nimic pentru cea de-a patra obligaţie morală și angajament asumat, aceea de a purta un respect și recunoștinţă profesorilor.

Estomparea respectului faţă de profesori

În relaţiile dintre absolvenţi și profesorii lor vedem o estompare a acelui respect și a recunoștinţei promise. Jurământul lui Hipocrate merge mai departe cu angajamentul asumat de tânărul medic, respectiv cere medicului absolvent să fie și el, la rândul lui, dacă i se va cere, profesor pentru copiii profesorilor lui. Transmiterea peste generaţii a recunoștinţei și respectului este ceva nobil și impresionează, dar nu prea se întâmplă. O asemenea relaţie trebuie construită în timp și cere implicare din ambele părţi: discipol și profesor. Medicina este știinţă, este și artă și este, totodată, un mod de a trăi viaţa. Iar asta se învaţă de la profesor, de la un model.

Nevoia de modele

Este azi sau poate fi profesorul un model pentru discipol? Da, poate fi, dar este mult mai greu în zilele noastre, din cauza modului în care se face școala. Activităţile didactice sunt preponderent teoretice, studentul nu are acces direct, nemijlocit la pacient, multe dintre orele de predare au loc online, întâlnirile directe dintre student și profesor sunt rare și scurte. Dacă înainte examenele se dădeau oral, direct cu profesorul, acum totul se face în scris, de prea multe ori doar sub forma unor întrebări de tip grilă. Formatorul (profesor, conferenţiar, șef de lucrări sau asistent) nu mai stă ore în șir lângă student și pacient. Numărul foarte mare de studenţi într-un an de studii și într-o serie formalizează și mai mult relaţiile interumane.

Dacă înainte principala sursă de învăţare era profesorul, acum locul său e luat de mediul online și de sisteme electronice de simulare. Și cadavrele de la anatomie au fost înlocuite cu dispozitive electronice de simulare. La stomatologie, studentul trebuie să facă stagiile clinice la pacient asistat de un cadru didactic competent. Atât legea educaţiei, cât și legea sănătăţii spun că așa trebuie să se întâmple. Dar invocarea lipsei unor norme formale de aplicare reușește să ducă legile în derizoriu.

Respectul pentru profesori nu este cultivat studenţilor. Formal, profesorul nu este o persoană de încredere în universitate și trebuie ca examenele să fie scrise pentru a putea fi probată obiectivitatea și corectitudinea examinatorului. Planarea asupra corpului didactic a unei suspiciuni permanente de subiectivism și corupţie nu poate genera respect și recunoștinţă. Dacă și când se semnalează un caz de corupţie în corpul didactic, sancţiunile formale și morale ar trebuie aplicate cu severitate, pentru eradicarea acestui flagel.

Responsabilitatea universităţilor

Consider că o formă a lipsei de respect și recunoștinţă vine chiar din partea universităţilor care îi scot pe profesori din circuitul academic odată cu vârsta de pensionare și le limitează apoi foarte mult implicarea în viaţa academică. Dacă existenţa profesorului în universitate este efemeră, la fel vor fi și respectul, și recunoștinţa faţă de el. Am văzut în universităţi de pe alte meleaguri, mai puţin mioritice, o cu totul altă atitudine faţă de seniorii universităţii, cu mult mai mult respect și consideraţie. O lipsă de respect și o desconsiderare faţă de vârstnici, în general, putem vedea și în societatea românească.

În plan social, în medicina dentară, care este preponderent privată, respectul și recunoștinţa faţă de profesori sunt adesea alterate prin faptul că unele persoane și grupuri din mediul online promovează o dihotomie clară și ireconciliabilă între profesorii cadre didactice salariate într-o universitate și medicii stomatologi care lucrează în cabinetele private. 

Dacă „universitarii”, în calitate de profesori, i-au învăţat stomatologie pe medicii actuali atunci când erau studenţi, după terminarea facultăţii, tinerii medici consideră că foștii lor dascăli sunt funcţionari care nu știu și nu înţeleg ce este practica medicală. Stupefiant, dar se întâmplă. Și astfel de atitudini sunt reactualizate ori de câte ori propagarea unei astfel de atitudini servește unor interese personale sau de grup. Cu câtă ușurinţă își uită câteodată unii dintre absolvenţi jurământul solemn asumat la terminarea facultăţii!