„O adunare a Colegiului Medicilor e întotdeauna un prilej de meditaţie. Mai ales în aceste timpuri tulburi. Medicii sunt, cum ar zice un poet, niște oameni, acolo, și ei, dar acei oameni de dimineaţa până seara și de seara până dimineaţa se află pe baricade.

Sunt mulţi români care spun și cred că e de datoria lor, a medicilor, să facă acest lucru, adică să ne vindece, să ne sfătuiască, să facă minuni în ceea ce privește sănătatea noastră, în timp ce noi n-am avea nimic de făcut. Am văzut de multe ori medici epuizaţi, cu vocea tremurândă, cu lacrimi în ochi, nemâncaţi și triști.

Ei n-au voie, însă, să fie triști, nici să se plângă, nici să protesteze, ca să ne facă pe noi să trăim. Din păcate, oameni fiind, se sting și ei câteodată și are de suferit enorm îngrijirea noastră.

De aceea spun că măcar uneori am putea să le arătăm cât de mult îi preţuim și să ne exprimăm convingerea că în societatea actuală nu s-ar putea trăi fără medici.

Sigur că, din timp în timp, mass-media prezintă unele succese medicale din marile centre academice ale ţării, din clinicile de vârf, cu dotări și aparatură de înaltă tehnologie. Și, ca la o comandă, în scurtă vreme apare elementul negativ: se dă ca exemplu și câte un medic cu probleme.

Și medicul acela plătește. Și e bine ca acela care e vinovat să plătească. Dar nu e bine când se acuză în bloc, pentru că medicii sunt oameni extraordinari, iar dacă există și unii care nu-și înţeleg menirea, aceștia sunt o minoritate.

Înainte de a judeca un medic, cred că se cuvine să ne întrebăm ce am făcut noi, cei care criticăm, pentru oameni? Cât de vrednici am fost, câţi arbori am sădit, câţi semeni am salvat, câţi copii, elevi și studenţi am educat fiecare dintre noi?

Altminteri, comentatori putem să fim cu toţii. Nu cred că medicii au nevoie de statui și nici de laude. Ei au jurat să ne vindece pe noi după o regulă veche venită de la părintele medicinei, cum e numit Hipocrat.

Au datoria să-și dea și viaţa pentru semenii lor și, mai presus de toate, medicii ne și iartă pentru răutăţile și nerecunoștinţa noastră. Eu sunt dascăl și de câte ori o persoană mă salută pe stradă și îmi spune «mi-aţi fost profesor», mă luminez și mi se luminează ziua și viaţa.

Aș vrea să rămânem și poeţi câteodată și să închinăm medicilor, dacă se poate, un imn de glorie, să le înţelegem bucuriile și necazurile, să le dăm bineţe cu respect, pentru că cei mai mulţi nu au nevoie decât de un mulţumesc rostit cu sinceritate. Urez mult succes lucrărilor conferinţei dumneavoastră”, a spus prof. Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române.

Citiți și: Nu vreau să fiu Acarul Păun!