Newsflash
Interviuri

Dr. Cezar Stoicea: „Avem pacienţi tot mai grei și tot mai bolnavi”

de Dr. Mariana MINEA - dec. 2 2022
Dr. Cezar Stoicea: „Avem pacienţi tot mai grei și tot mai bolnavi”

Ca medic ortoped, dr. Cezar Stoicea operează, alături de colegii săi, multe persoane cu obezitate. Prea multe, spune el, uimit că nu se mișcă mai bine lucrurile pentru a preveni această problemă de sănătate, care complică intervenţia și îngrijirea postoperatorie.

dr. Cezar Stoicea png

Carte de vizită:

  • Din 2008, medic specialist, iar din 2015, medic primar Ortopedie și Traumatologie.
  • A lucrat șase luni și jumătate ca locum doctor în Marea Britanie, unde a plecat pentru că nu-și găsea loc de muncă în București sau în Târgoviște.
  • În martie 2010 s-a întors în ţară, a făcut iniţial gărzi la Spitalul Judeţean de Urgenţă Târgoviște.
  • Din 2010 este angajat al Spitalului Judeţean de Urgenţă Târgoviște.

Care este patologia cu care vă confruntaţi cel mai des?

Majoritatea activităţii mele chirurgicale e adresată pacienţilor traumatici, de obicei fracturi ale membrelor, și doar o foarte mică parte pacienţilor cronici, cu coxartroze sau cu alte probleme degenerative ale aparatului locomotor. Deci, în principal, eu operez
traumă.

Există o sezonalitate clară a traumei ortopedice? Apropo că se apropie iarna, cu polei...

Dimpotrivă, aș putea spune că cel mai periculos sezon pentru noi este sezonul cald, pentru că atunci oamenii își găsesc tot felul de activităţi care se desfășoară la înălţime, cum ar fi reparatul caselor, culegerea fructelor, plus distracţii cum ar fi ATV-uri, motociclete. Iar accidentele acestea sunt mai frecvente și mai grave, din nefericire pentru ei. Mai ales cele cu motocicliști. Nu recomand nimănui să meargă cu motocicleta sau cu ATV-ul.

Care ar fi cea mai mare provocare ca ortoped într-un spital judeţean de urgenţă?

Ar fi două. Cea mai mare provocare în Traumatologie, dar și în tratamentul pacienţilor cu coxartroză, o reprezintă pacienţii obezi. Care, din nefericire, sunt din ce în ce mai frecvenţi. Și, pe lângă obezitate, ei suferă și de diabet, de hipertensiune arterială, insuficienţă cardiacă, probleme cronice pulmonare, insuficienţă renală. Deci avem pacienţi din ce în ce mai grei și din ce în ce mai bolnavi. Și chestia asta este epuizantă pentru noi și din punct de vedere fizic, pentru că una este să operezi un pacient cu fractură de șold de 70-80 de kilograme și alta e să operezi un pacient de 160 de kilograme.

Riscurile chirurgicale și postchirurgicale, plus problemele de îngrijire post­operatorii sunt mult mai mari pentru acești pacienţi. Pacientul obez are un risc de infecţie postoperatorie de trei ori mai mare decât un pacient normoponderal.

Consider că ar fi absolut necesar ca pe plan naţional să avem o implicare mai mare a Guvernului în gestionarea obezităţii. Eu tot aștept niște mesaje și acţiuni publice. Mi se pare ciudat că Societatea noastră de Diabet nu luptă mai mult pentru rezolvarea acestei probleme și pentru prevenţie, în primul rând.

Chiar dacă se vorbește destul de mult despre nutriţie și alimentaţie sănătoasă.

Dar nu li se explică oamenilor. Și mai e ceva – sunt politici guvernamentale care ar trebui să fie mult mai aplicate. Spre exemplu: în
curtea spitalului nostru există două patiserii. Deci tu nu ai cum să ieși în curtea spitalului – pacient, cadru medical – și să-ţi cumperi ceva sănătos de mâncare. Și lumea ronţăie toată ziua covrigi și pateuri, carbohidraţi ultrarafinaţi.

Unităţile de alimentaţie publică din curtea spitalelor ar trebui să ofere alt fel de produse. E foarte simplu și ieftin să faci o supă de linte, e delicioasă și extrem de sănătoasă. Și e doar primul exemplu care mi-a venit în minte. Nu mai vorbesc de hrana pacienților internați.

S-ar putea rezolva și local, punctual?

Acum zece ani aveam o problemă cu slaba dotare cu implanturi – acest subiect, cel puțin la noi, în Târgoviște, s-a remediat. Direcția spitalului chiar acum are o politică foarte bună de a cumpăra pentru pacienții acestui spital absolut toate implanturile pe care noi le considerăm necesare pentru tratarea lor. Deci lucrurile s-au schimbat mult în bine în sensul ăsta. Ar putea să se schimbe și în ce privește nutriția pacienților. Și repet, mi se pare că nu există o presiune suficientă făcută de colegii medici diabetologi și nutriționiști, nu se luptă suficient de mult pentru chestia asta.

Insuficiente resurse pentru recuperare

Și a doua provocare?

A doua provocare ar fi lipsa centrelor de recuperare care ar trebui să ne preia pacienţii dintr-o secţie de Ortopedie – pentru că nu putem ţine pacientul internat două luni, până când își poate relua mersul sau devine autonom. Noi ţinem pacientul în medie cinci-șase zile postoperator, până când plaga arată că se vindecă fără probleme. Cam ăsta e intervalul optim, mai ales pe o secţie mică. Toată secţia de Ortopedie, care este unică în acest judeţ, are doar 25 de paturi. Doar un pacient din patru reușește să ajungă pe o secţie de recuperare, de multe ori prin eforturile familiei.

O secţie tot în cadrul spitalului?

În cadrul spitalului sau în altă parte. Pentru că nu sunt suficiente locuri. Plus că și aceste secţii sunt subnormate din punctul de vedere al personalului. În NHS, pe o secţie de aproximativ 30 de paturi aveam o echipă de patru kinetoterapeuţi. Iar noi, acum, avem un singur kinetoterapeut încadrat pe secţie. Un pacient de 80 de ani operat de o fractură subtrohanteriană în urmă cu șapte zile trebuie să facă mișcare în mod organizat, să reînveţe să meargă, să i se tonifice musculatura.

Nevoia unor centre de excelenţă

În gardă primiţi și cazuri grave. Cum vă descurcaţi?

Avem, de exemplu, pacienţi cu fracturi grave de bazin. Aceștia ar trebui trataţi într-un centru de excelenţă. Sunt intervenţii chirurgicale complexe care necesită o echipă pluridisciplinară – radiologie intervenţională, chirurgie vasculară, neurochirurgie –, o echipă care să devină experimentată în tratarea lor.

Nu poţi să devii experimentat operând unul sau două cazuri pe an. Ar trebui ca pe plan regional să apară niște centre de excelenţă către care noi să putem trimite aceste cazuri, astfel încât să crească șansele de prognostic favorabil pentru acești pacienţi.

Puteţi trimite acești pacienţi la un spital din București, de exemplu?

Necesitatea trimiterii unui pacient în București este destul de rară. De obicei eu dau un telefon când am o fractură complexă de bazin sau o fractură deschisă de membru cu afectare vasculară, pentru că noi în Spitalul Judeţean Târgoviște nu avem colegi care să facă de gardă pe chirurgie vasculară, și nici pe chirurgie plastică. Astfel că dacă avem leziuni traumatice complexe în care să fie afectate mari vase de sânge, nervi, tendoane cu defecte de acoperire mari ale fracturilor, punem mâna pe telefon și rugăm colegii din București, de obicei, să preia cazul.

De cele mai multe ori, răspunsurile sunt favorabile, dar mai avem și refuzuri. Sunt convins că Spitalul Clinic Floreasca este absolut suprasolicitat, pentru că știu că toată ţara trimite cazurile cele mai grave acolo. Dar aici ar trebui să intervină, după părerea mea, ministerul.

Transferul interspitalicesc al pacientului critic

Cum anume?

Ar trebui să organizeze mult mai bine acest sistem de trimitere și primire a cazurilor grave. Nu ar trebui ca eu să iau la rând toate spitalele mari din București.

Ar trebui să fie zile pe săptămână în care un spital mare din București să-și ia angajamentul că primește cazurile complexe, astfel încât acestea să fie distribuite oarecum uniform.

Încă mai este de lucru la organizare, pentru că s-a dat acel ordin al Ministerului Sănătăţii din 2006, de transfer interspitalicesc al pacientului critic, ordin care se termină prin niște recomandări de a se realiza protocoale de transfer între direcţiile spitalelor. Dar aceste protocoale nu sunt realizate de cele mai multe ori. Și un aspect foarte important: comunicarea noastră, a medicilor din provincie, cu medicii din centrele universitare ar trebui să se facă prin niște canale oficiale pe care să rămână absolut toată informaţia.

Să nu fie un telefon simplu, ci să se desfășoare totul după un ghid de comunicare a acestor cazuri, astfel încât să fie totul mult mai ușor. Eventual să avem și un feedback. După ce s-a trimis un caz complex, să putem discuta cu șeful clinicii sau cu medicii curanţi de acolo și să învăţăm cum am fi putut să rezolvăm mai eficient cazul respectiv.

Apropo de experienţa din Marea Britanie – ce v-a impresionat?

M-a impresionat foarte tare grija pentru pregătirea rezidenţilor. Efectiv, la fiecare final de raport de gardă, medicii mari, primari ai lor, se interesau de activitatea chirurgicală a rezidenţilor. Îi întrebau câte tipuri de intervenţii chirurgicale au făcut și de ce fel și le distribuiau intervenţiile chirurgicale care erau pe program. Pentru că ei nu-și termină rezidenţiatul până nu au un anumit număr de intervenţii chirurgicale făcute. Și mi s-a părut absolut extraordinar.

Dar eu nu sunt cadru universitar, lucrez într-un spital judeţean de urgenţă, nu avem medici rezidenţi. Cadrele UMF ar trebui întrebate dacă au grijă ca medicii rezidenţi să-și facă numărul de proceduri chirurgicale din curriculum de pregătire. Dar cred că ar fi o întrebare mult prea grea.

Ați dori să mai adăugați ceva?

Ceva ce mă nemulțumește foarte mult, pe mine și pe colegii mei. Eu am un salariu de încadrare brut, iar gărzile îmi sunt plătite (fac patru gărzi pe lună) la un salariu istoric de mai bine de două ori mai mic. În schimb, avem colegi externi care nu sunt angajați ai spitalului și care vin să facă gărzi și care pe contract de PFA primesc pe aceeași gardă de trei-patru ori mai mult. Deci practic sunt dezavantajați medicii care au ales să rămână fideli spitalului. Consider că este o bătaie de joc la adresa noastră și este un mod prin care se descurajează fidelizarea medicilor. Este o problemă care trebuie rezolvată.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe