De ce aţi ales meseria aceasta? 
Fac parte dintre cei care au urmat Facultatea de Medicină fără să dorească acest lucru. Am terminat liceul în 1982 și aș fi vrut să fac Teatru, Istoria și Teoria Artei sau Dreptul. Pentru primele două nu aveam buletin de București, iar facultăţile erau numai la seral și cu număr mic de locuri la admitere, aranjate pe ani de zile. Iar dacă făceam Dreptul, la ce dosar aveam, mai mult de notar la sat nu ajungeam. 

Copil de doi doctori fiind, am înţeles că singura meserie liniștită în vremea comunismului, care să-mi permită un trai intelectual, era Medicina. Drept care, în 1982, am picat cu glorie la UMF București cu 8,25, căci ultima medie a fost 8,37. Anul următor, având în vedere că tatăl meu îmi aranjase o scutire de armată, am intrat cu succes la Timișoara, facultate absolvită și de părinţii mei.

Spuneţi că nu aţi  avut un dosar „curat”...
Părinţii mei au avut probleme majore de dosar în anii ’50-’60, când au făcut facultatea. Tata, deţinut politic, iar mama, exmatriculată și reprimită doar după divorţul părinţilor – tatăl ei făcând închisoare politică. Ca urmare, au avut probleme în a da examenul de specialitate. Iar când au putut să o facă, am apărut eu. Și nu au vrut să plece unul hăis și altul cea și să se aleagă praful de familie. Așa că au rămas medici de circă și au reușit să intre în Pitești. Unde au dus o viaţă minunată, fără lipsuri intelectuale și materiale, fără lux deșănţat. 

Un mare profesor universitar din lumea pediatriei, când a fost adus a «n»-a oară în inspecţie la cabinetul mamei, a întrebat-o: «Doamna doctor, ăștia vor să
ne cupleze?? Lăsaţi partea medicală, că știu că totul o să fie în regulă. Ce aţi mai citit în ultimul timp? »

Ceea ce am văzut în casă a fost o grijă extraordinară pentru meserie (mama pediatru, iar tata generalist), cu multe nopţi petrecute în aranjarea la zi a fișelor, a registrelor, în condiţiile birocraţiei comunisto–hipocratoide de atunci. „Să ţii minte, să îţi faci meseria cu grijă și dăruire și să fii întotdeauna acoperit în faţa tovarășilor din conducere”, îmi spuneau mereu. „Să nu ceri niciodată bani sau produse pacienţilor. Mul­ţumește-te cu ce vor ei să-ţi ofere, chiar dacă salariul tău este mai mic decât al unui muncitor.” Drept urmare, toate inspecţiile de la Ministerul Sănătăţii în judeţul Argeș se încheiau în cabinetele părinţilor mei, pentru o impresie finală pozitivă.

Dascăli de pomină

Care sunt cele mai frumoase amintiri din studenţie?
După primii doi ani de facultate în Timișoara, vreme în care, împreună cu colegul meu Geo Nan și cu Bebe Costinaș, Dumnezeu să-i odihnească pe amândoi, am 
frecventat boema bănăţeană, după ce am vrut să mă las de Medicină în anul al doilea  și după ce am refuzat să devin turnător al Securităţii – l-am și dat în gât pe securistul sub acoperire care racola studenţi –, am reușit să mă mut la București. 

Aici am avut șansa extraordinară de a prinde câteva cadre didactice care te simţeau imediat dacă nu făceai parte dintre maniacii care toceau disperaţi, pentru locuri cât mai bune la repartiţie. Am avut dascăli care aveau o plăcere în a preda și instrui studenţii cu adevărat interesaţi: doctor Mioara Rizescu, asistentă la Semiologie medicală, doctor Miron Bogdan, pe atunci asistent la Medicină internă, unde preda distinsul și minunatul profesor Leonida Gherasim... Și au mai fost. 

În adâncul sufletului, nu mă simt nici medic, nici marketer, nici branduitor. Mă simt eu însumi.

Tuturor celor care și-au făcut cu adevărat meseria în facultate le rămân recunoscător. Au avut un efect extraordinar în viaţa celor aplecaţi asupra Medicinei – și cel mai important câștig a fost modelarea minţii și a modului de a gândi. Să înveţi să pui diag­nostice fără CT, RMN, când orice radiografie sau analiză trebuia justificată la sânge, era o provocare! Cât despre timpul liber, mi-l petreceam în lumea artiștilor plastici, printre arhitecţi și alături de un număr foarte redus de colegi, aleși pe considerente intelectuale și culturale.

Ce s-a întâmplat după facultate?
În vara lui 1990, stagiar la Spitalul Judeţean din Pitești fiind, m-am înscris la un concurs anunţat în „Viaţa Medicală” pentru o bursă OMS. Cei de la Center for Health Economics din York, Anglia, unde se ţinea cursul, au vrut să mă angajeze. Mi-au oferit înscrierea în ultimul an la facultate, ca să nu fiu nevoit să-mi echivalez diploma. Mi-au spus că au nevoie de un om din estul Europei și că eu îi convinsesem.

Când eram bursier OMS, în 1990, am fost întrebat ce salariu  am. Am răspuns că 6 lire sterline. Mi s-a spus că 6 lire pe oră este foarte puţin. Le-am spus că pe lună, nu pe oră. Nu m-au crezut.

 Le-am spus că sunt onorat, dar că mă întorc acasă! Ministerul Sănătăţii din ţară nu a dat însă două parale pe ceea ce învăţasem. Apoi, am dat secundariatul cu ce ţineam minte din studenţie. Normal, l-am picat. Și am plecat medic de ţară în comuna Cilieni, pe malul Oltului, aproape de vărsare. În cei doi ani petrecuţi acolo, mi-am dat seama cât de mult a contat medicina pe care am învăţat-o în facultate. Sunt oameni care trăiesc sau sunt întregi graţie faptului că mi-am făcut cu adevărat meseria. A, și am reușit să renovez dispensarul! Dar asta este o altă poveste...

Anii de pionierat

Cum aţi ajuns să faceţi comunicare în domeniul medical?
Erau anii publicităţii de după Revoluţie, vremea pionieratului. Primele reclame le-am făcut pentru blugii Jordache, în 1998. Anul următor, am început să lucrez în comunicare și PR. Dar, cum antreprenorii și managerii români erau paraleli sau chiar divergenţi cu ideea de marketing și comunicare, a trebuit să încep să mă documentez în aceste domenii ca să pot avea ce să comunic clienţilor. După ce le explicam patronilor ce trebuie să facă pe piaţă. 

De aici și până la a începe să refac brandurile românești mioritice, cele fără nicio legătură cu ideea de liberă concurenţă, nu a fost decât un pas. Și așa am ajuns să fac branding. Dar, pentru început, având în vedere mixul de educaţie și experienţa medicală, precum și activitatea mea din presă, m-am dus, logic, către domeniul medical. Am lucrat, printre altele, pentru Comisia Naţională de Luptă anti-SIDA, pentru Romtransplant, Vitacare, Europharm, GlaxoSmithKline, Merck Sharp & Dohme și Pfizer. Apoi, m-am reorientat din mers către alte domenii. Am avut inclusiv plăcerea de a face evenimente pentru Institutul Cultural Român peste hotare, pe vremea de aur, când ICR era condus de Patapievici și Mihăieș.

Când a venit recunoașterea publică?
În 2006, de ziua nașterii fiicei mele, când un juriu internaţional de elită a hotărât că Golden Award in Romanian PR pentru cea mai bună campanie comercială mi se cuvine. Eu fiind freelancerul care a aliniat multinaţionalele în spatele său. Anul următor, un profesor universitar de PR din Occident, membru în juriu, a cerut numărul meu de telefon și m-a sunat. 

Mi-a spus că organizatorii concursului au comunicat juriului că vor fi probleme mari dacă voi lua pentru a doua oară Golden Award. Drept care, aș fi oare supărat dacă juriul îmi acordă doar Premiul Special pentru Creativitate? Campania pentru care am fost premiat în 2007 a fost cu evenimentul „Eva a trăit la Pleșcoi”, organizat la Muzeul Ţăranului Român. Apoi, nu am mai participat la niciun concurs, fiindcă cele două premii nu au avut niciun efect asupra carierei mele. Asta e România...

Educaţia de-acasă

Care sunt lucrurile care v-au  marcat viaţa și profesia?
Cele mai importante lucruri în formarea mea? Creșterea și educaţia oferite de părinţii mei, Dumnezeu să-i odihnească. Și, nu în ultimul rând, facultatea pe care am urmat-o, fără să am treabă cu tocitul și cu goana turbată după note din vremea lui Ceaușescu. M-au interesat mai ales modul de a gândi, cultivarea libertăţii și agilităţii minţii și adaptabilitatea de moment la situaţiile de criză. Lucruri oferite celor interesaţi, din tot sufletul, de cadrele universitare autentice de la UMFCD.

 Nu în ultimul rând, importanţi au fost și cei doi ani de practică medicală din mediul rural. Perioadă care a însemnat responsabilitate profesională reală, atât umană, cât și în faţa legii, ieșirea din bula intelectual-cultural-urbană și contactul cu realitatea României profunde. Cu totul alta decât cea mediatizată.