Care au fost motivele pentru care ați renunțat să lucrați într-un spital de stat?

Intenția mea a fost să plec în Anglia și, în mod întâmplător, cei de la Sanador, cu care colaboram deja de câțiva ani, m-au întrebat dacă vreau să lucrez la ei. Am acceptat pentru că, pe de-o parte, știam ce poate să ofere acest spital, iar pe de altă parte, eram conștient că în Anglia ar fi trebuit să trec printr-o perioadă mai complicată pentru a-mi dovedi competențele.

Totuși, cred că cel mai important motiv pentru care am ales să rămân în România a fost faptul că familia mea era aici. Totodată, cred că în Anglia diversitatea intervențiilor chirurgicale pe care le-aș fi făcut nu ar fi fost foarte mare.

De ce spuneți asta?

Specializarea este destul de strictă acolo. Există secții chirurgicale și chirurgi care se ocupă numai de o anumită specializare. Unii fac numai chirurgie bariatrică, alții numai colorectală, digestiv-superioară hepatică sau doar chirurgie hepato-bilio-pancreatică și așa mai departe.

Centrele în care mai există chirurgi de tipul, să zicem, celor mai în vârstă din România (între care și eu), adică cu multe specializări, sunt puține. Și, în general, în aceste centre nu se face chirurgie de mare amploare. Doar în centrele specializate se face chirurgia de mare amploare. Așa că a fost destul de simplu să aleg să rămân în țară.

Care au fost cele mai importante momente ale carierei dv?

Au fost multe. Unul dintre ele s-a petrecut în anul 1994. Atunci a existat un program între Spitalul de Urgență și statul elvețian în cadrul căruia am efectuat un stagiu de pregătire de trei luni la Zürich. Acea perioadă mi-a schimbat complet viziunea despre meseria mea.

Am văzut atunci alte tipuri de operații și tehnici chirurgicale, dar și un alt mod de îngrijire a pacienților. După aceea am încercat pe cât posibil să merg în diverse țări pentru a vedea ce fac și alții. Acest lucru îl fac și astăzi. Anual particip la congrese internaționale.

 Lipsurile materiale nu se simt în sistemul privat

 Ce diferențe ați observat între mediul spitalicesc de stat și cel privat?

Diferențe destul de mari, mai ales în ceea ce privește instrumentele și consumabilele care pot fi utilizate. În privat nu ești pus în situația în care să nu poți face o operație pentru că nu ai cu ce și nici în cea în care să fii nevoit să pui pacienții să-și cumpere consumabile.

În aceste cazuri, legea spune că dacă spitalul nu are cele necesare, medicul poate să-i dea pacientului o rețetă pentru a procura materialele respective, însă aceasta trebuie decontată de spital. Or, acest lucru este greu de realizat, pentru că spitalele nu au bani. De fapt, acesta este principalul motiv pentru care lipsesc consumabilele, pentru că nu există fonduri pentru a le procura.

Cum ar putea fi remediată această situație?

Prin surse alternative de finanțare. Numărul celor care plătesc pentru serviciile medicale este tot mai mic, iar aceștia trebuie să-i susțină și pe cei care au dreptul la îngrijiri, dar nu cotizează pentru ele. Legea a fost făcută cu o mare larghețe în acest sens.

Din păcate însă, această situație nu poate fi combătută principial, deoarece asigurările sociale de sănătate se bazează pe principiul solidarității, care spune că e firesc ca persoanele care au venituri să plătească și pentru cele care nu au.

O soluție ar fi cea a introducerii asigurărilor de sănătate private, complementare. Sunt în continuare discuții pe această teamă, însă ideea s-a împotmolit la nivel legislativ. Probabil nu a existat un interes deosebit pentru rezolvarea acestei situații.

Timp mai mult pentru pacienți

Cum ați resimțit trecerea de la stat la privat?

La Urgență era un număr mai mare de operații decât aici, dar neglijam oarecum pacienții, nu aveam timp să stau de vorbă cu ei, ceea ce nu este în regulă. Pacienții au dreptul să fie informați, să li se explice pe îndelete ce au, să li se arate empatie.

Aici am mai mult timp pentru toate acestea. Mai mult, am constatat că mi-am schimbat foarte mult comportamentul de când am început să activez doar în mediul privat. Mă simt mai apropiat de pacienți, mai uman.

Sunt voci care afirmă că medicii români sunt lipsiți de empatie...

Cu siguranță că există și astfel de oameni, dar sunt convins că există și medici care ar putea să arate empatie, dar nu au condițiile necesare. La spitalul public este aglomerație. Holurile sunt pline de pacienți. Nu există locuri amenajate unde să poți sta de vorbă în liniște cu bolnavii și atunci oameni care ar fi capabili de empatie nu o manifestă.

Sigur, e și vina lor că nu o fac, dar nici nu sunt condiții care să-i stimuleze. Empatia este importantă pentru orice medic, mai ales în anumite specializări, așa cum este oncologia. Conceptul general în România este că dacă suferi de cancer, ești ca și mort, ceea ce nu este adevărat.

Dar care este realitatea?

Lucrurile s-au schimbat mult, iar supraviețuirea sau vindecarea după cancer nu mai este atât de ieșită din comun. Există cancere care au o rată de supraviețuire și de vindecare destul de mare, altele, din păcate, încă nu. Cancerul colorectal, de exemplu, se poate trata cu succes, inclusiv în stadiul metastatic; cancerul de pancreas, din păcate, nu.

Situația este aceeași în întreaga lume, însă în România există o particularitate față de alte state cu un sistem medical mai avansat – stadiul în care sunt depistate cancerele. Dar țara noastră este capabilă să trateze pacienți rapid și foarte bine.

Protocoalele, esențiale pentru performanță

Există în străinătate tehnici chirurgicale indisponibile în România?

Sunt mai degrabă tehnici extrem de specializate care acolo se fac la scară largă, iar la noi extrem de rar și doar în puține locuri – de exemplu, rezecțiile oncologice de esofag. Există centre, în Asia mai ales, în care jumătate dintre aceste proceduri se fac noninvaziv – laparoscopic sau robotic. E adevărat că la ei majoritatea cazurilor sunt incipiente, nu avansate, de aceea se și pretează la aceste metode.

În România nu este cazul. Situația este aceeași în chirurgia cancerului gastric și în cea colorectală. Așadar, putem spune că în România sunt câteva locuri în care se practică o chirurgie de mare anvergură și avangardă, comparabilă cu ceea ce se întâmplă în afară, dar nu putem spune că chirurgia românească este superpozabilă celei din țările dezvoltate.

Ce determină aceste diferențe?

Cred că există diferențe de educație, de învățământ medical. Studenții și, cu siguranță, rezidenții ar trebui pregătiți altfel. Ar trebui să existe ghiduri și protocoale care să fie respectate, iar respectarea acestora ar trebui să fie controlată.

În străinătate există ghiduri de toate felurile, iar în ceea ce privește bolile importante, toate ghidurile din țările cu sisteme medicale serioase se bazează pe studii care nu pot fi contrazise. Putem să adaptăm și noi câteva. Pe baza lor, fiecare spital trebuie să își facă un protocol, iar cineva trebuie să verifice dacă acesta este respectat.

De fapt, cred că una dintre marile probleme ale sistemului medical românesc este că nu se respectă regulile. Ele există, poate sunt chiar prea multe, dar nimeni nu le respectă, începând cu vârfurile.

Revenind la rezidenți, cum percepeți eventuala instruire a acestora și în spitalele private?

Mi se pare o idee foarte bună. La Spitalul Sanador și în alte spitale private, complexitatea cazurilor este deosebită, mai mare decât a multor spitale publice. Așadar, dacă în aceste locuri se operează cazuri atât de dificile și de complexe, este evident că rezidenții ar avea ce învăța. Și atunci de ce să nu o facă?

 Tumor boardul, o necesitate în oncologie

 Care este situația ghidurilor și protocoalelor la Sanador?

Noi avem câteva protocoale de practică și verificăm dacă au fost respectate. Avem un nucleu de calitate în spital care ia periodic foile de observație și verifică dacă au fost respectate ghidurile și protocolul spitalului.

De asemenea, avem o comisie oncologică multidisciplinară (tumor board). Tratamentul oricărui pacient oncologic înregistrat la spitalul nostru trebuie să fie în concordanță cu recomandările acestei comisii, care se fac în baza ghidurilor americane, europene și, uneori, japoneze sau coreene.

Unii pacienți se așteaptă să fie tratați mai bine în mediul privat decât la stat pentru că plătesc serviciile. Este justificată această așteptare?

Oarecum este, dar cred că fac o greșeală fundamentală: aceste așteptări trebuie să decurgă din faptul că spitalul privat este o altfel de instituție, cu altfel de reguli și care dispune de mai multe resurse, ceea le permite angajaților să facă lucrurile mai bine.

Unii pacienți consideră că în sistemul privat, din moment ce au plătit, nu trebuie să existe riscul apariției complicațiilor postoperatorii sau că rezultatul trebuie să fie fără excepție foarte bun. Or, acest lucru nu este posibil.