Carte de vizită

Dr. Emilia Furdu-Lunguț, medic primar Neurologie, este doctor în Științe Medicale și conduce secția de Neurologie de la Enayati Hospital. Formată în medicina militară, medic cu grad de colonel, crescută într-un sat izolat din județul Vâlcea și obișnuită încă din copilărie să transforme „nu se poate” în „am reușit”, dr. Furdu-Lunguț vorbește despre chemare, muncă dusă la extrem, sacrificii personale, dar și despre bucuriile și micile miracole din neurologie, o specialitate pe care la început a jurat că n-o va face niciodată.

Autoare a mai multor volume de poezie, dr. Furdu-Lunguț a dăruit cititorilor noștri un poem:

De ce stau de vorbă cu Dumnezeu?

De ce stau de vorbă cu Dumnezeu

și nu întreb iar și iar: „De ce tocmai eu

în al vieții coșmar?”

De ce, oare, mai ales

dintr-un infinit,

dintr-un univers de suflete fără sfârșit?

Spune-mi Tu, că ești Dumnezeu,

de ce, oare, și eu

trebuia pe pământ să vin

să cunosc al vieții chin?

Spune-mi Tu, că ești lângă mine…

A propos de cine e lângă mine,

poate trebuia să te cunosc pe tine.

Și de ce tocmai eu am apărut în drumul tău?

Oare de ce nu m-am ascuns?

De ce la întrebări

nu găsesc niciun răspuns?

Stau de vorbă cu viața mea,

poate îmi răspunde chiar ea:

„De ce trebuia să exist și eu?”

Poate așa a vrut Dumnezeu…

Dar de ce, de ce și eu,

când milioane m-ar fi putut înlocui,

și a vieții suferință n-aș fi putut ști?…” 

Aceste „de ce-uri” la care, de multe ori, răspundem foarte târziu, sunt, de fapt, motivele pentru care sunt făcuteanumite alegeri. Așa că vă întreb direct: de ce medicina, dintre toate lucrurile pe care ați fi putut să le faceți?

Dr. Emilia Furdu-Lunguț: Toată lumea mă întreabă de ce medicina și niciodată nu ezit, pentru că știu foarte clar răspunsul. Eram copil, crescută la țară, la bunici, într-un sat izolat din județul Vâlcea, la margine de pădure. Era un cătun cu opt case, atât. Acum, aproape nu mai există. M-am întors acolo, împreună cu sora mea, și am găsit doar case părăsite, năpădite de buruieni.

Părinții noștri lucrau la combinatul chimic din Râmnicu Vâlcea, în mai multe ture, și veneau rar la noi, la bunici. În plus, era și greu de ajuns, fără mașină. Drumul până la acest cătun era de vreo 20 de kilometri, pe care îi făceam, de obicei, pe jos, fiindcă nu ajungea niciun autobuz. Cel mai apropiat magazin era la 10 kilometri. Primul dispensar medical era și el departe și avea doar o asistentă și un ajutor de-ai ei, pe care toți îl numeau felcer. El era doctorul nostru, cel care umbla din casă în casă și acorda asistență medicală.

Țin minte, ca și cum ar fi fost ieri, ziua în care am spus răspicat că vreau să mă fac doctoriță. Eram cu copiii, desculți, ne jucam pe uliță. Veniseră la noi niște rude de la oraș și m-au întrebat ce vreau să mă fac când o să fiu mare. Eu, prăfuită, desculță, le-am spus: „Doctoriță!”.

În ziua aceea, felcerul venise să-i facă niște injecții bunicii mele, care era foarte bolnavă. Eu și sora mea ascultam totul de după ușă. Bunica îi spunea, speriată, că, dacă i se întâmplă ceva, nu are cine să ne crească, iar el i-a răspuns că o ajută cu tot ce poate, dar că doctorul e departe, la oraș. Atunci, m-am gândit că poate, până vine doctorul, bunica poate să moară.

Ideea că bunica ar putea muri, pentru că nu există un doctor m-a șocat. L-am întrebat pe el, dar mi-a răspuns: „Eu nu sunt doctor, sunt felcer. Dacă bunica ta nu o să fie bine, încercăm să aducem și doctorul, dar e unul singur și e departe”.

Atunci, mi s-a întipărit în minte: trebuie să mă fac doctor, ca să îmi salvez bunicii, dar și bunicii altor copii. Din ziua aceea, oriunde mă duceam, la școală, la rude, spuneam că vreau să mă fac doctoriță. Doar că pentru asta, știam bine, fiindcă mi-o spuneau toți, trebuia să învăț cel mai bine, să fiu cea mai bună.

Așadar, aveam două gânduri definitorii: vreau să salvez oameni și trebuie să învăț foarte mult. Ambele sunt gânduri onorabile, dar niciodată nu știm, la început, dimensiunea reală a efortului.

Ce ați descoperit pe parcurs legat de aceste două promisiuni făcute, copil fiind? Și a existat vreodată gândul: poate mai bine încerc altceva, poate nu e pentru mine medicina?

Dr. Emilia Furdu-Lunguț: Totul a fost greu de la început. Dar ideea că trebuie să devin medic era deja bine scrisă în mintea mea, eram setată pe asta: oricât de greu va fi, eu merg înainte.

Școala generală am făcut-o la țară, la Stolniceni, la Școala Generală nr. 7. Eram foarte ambițioasă. Dacă cineva lua o notă mai mare decât mine, plângeam o săptămână. Nu mă jucam, nu ieșeam cu copiii la săniuș, nu eram cu ei pe derdeluș. Dacă veneau prietenii să mă cheme afară, mă ascundeam, uneori chiar de părinți, să nu mă trimită la treburile gospodăriei, sau de sora mea, când voia să mergem la joacă. Mi se spusese clar: trebuie să înveți tot timpul ca să fii cea mai bună, altfel nu vei ajunge doctoriță. Așa că asta am făcut.

Eram un copil destul de puțin sociabil și destul de izolat. Aveam un scop și totul era subordonat acestui scop: să intru la medicină.

Când a început lumea să vă ia în serios?

Dr. Emilia Furdu-Lunguț: Abia când am intrat la liceu, destul de târziu, aș zice. Până atunci, eram eleva foarte serioasă, viitoarea doctoriță, dar nimeni nu își imagina, probabil, cât de hotărâtă sunt.

Ca să fii prima, trebuia să înveți la toate materiile, nu doar la cele de profil. Eu aveam note de 10 la toate. Nu se putea spune că am înclinație specială pentru ceva: geografie, istorie, matematică. Eram bună la toate, pentru că trebuia să fiu cea mai bună.

Cum a arătat drumul din liceu până la admiterea la medicină?

Dr. Emilia Furdu-Lunguț: Am terminat un liceu teoretic, la Râmnicu-Vâlcea, la singura clasă de chimie–biologie, unde se știa clar că majoritatea elevilor vor alege medicină. Pe vremea aceea, aveai două variante: liceu sanitar, dar știam că se intra foarte greu și se făcea foarte multă practică în spital, ori liceu teoretic, chimie–bio, cu gândul la Facultatea de Medicină. Eu am ales a doua variantă.

În clasa a X-a, am fost deja olimpică la biologie (făceam atunci zoologie), apoi, în clasa a XI-a, am fost singura calificată din județ la faza națională a Olimpiadei de Biologie. Nu neapărat pentru că eram genială, toate colegele mele care se pregăteau pentru medicină erau foarte bune, doar că la faza județeană am fost singura care, pe lângă teoria impecabilă, a și desenat corect ganglionul spinal, care intra în punctaj. Așa am ajuns la faza națională a olimpiadei, la București. Din momentul acela am zis: aici o să mă întorc, aici este locul meu, la București.

Admiterea la medicină, în București, era foarte grea în comunism. Și, peste asta, a apărut opțiunea medicinei militare. Cum ați ajuns acolo, de fapt?

Dr. Emilia Furdu-Lunguț: Facultatea de Medicină din București, UMF „Carol Davila”, a fost mereu vârful. Acolo se intra cu cele mai mari medii. Acolo voiam să ajung și eu. Doar că în clasa a XII-a, a venit în vizită, la școală, un reprezentant al comisariatului militar. Știau că jumătate dintre noi vrem să dăm la medicină și ne-a spus că există și varianta de medicină militară. Și, mai ales, că, în anul acela, pentru a treia oară, se primeau și fete.

M-am dus acasă încântată și le-am povestit alor mei. Reacția generală: „Ce să cauți tu acolo? O să te faci de râs!”. Aproape toți au încercat să mă descurajeze. Când m-am dus să-mi fac dosarul la comisariat, erau deja 12 dosare depuse. Eu eram a 13-a și mi s-a spus că nu mai au cum să-mi primească dosarul.

M-am dus atunci la profesoara mea de română din gimnaziu, doamna Rodica Grigoriu, care a fost, de fapt, mentorul meu. M-a cunoscut din clasa a V-a și m-a ghidat discret, dar constant. Când i-am spus ce s-a întâmplat, a decis să meargă cu mine. Cu autoritatea ei de dascăl, i-a convins să îmi primească dosarul: le-a spus că am fost eleva ei, cea mai bună, că își asumă că voi fi printre cei care intră. Eu, lângă ea, eram topită de emoție: Cum știe cu atâta siguranță că voi reuși? Dacă nu e așa? Dacă n-o să reușesc?

Până la urmă, m-au lăsat să depun dosarul cu numărul 13. Am trecut de vizita medicală, de probele sportive, apoi am venit la București la examen. La medicină militară erau 25 de locuri și 411 candidați. Când am ajuns în fața UMF-ului, circulația era blocată de mulțimea de copii și părinți. Eu eram singură. M-am întrebat în sinea mea: Ce caut eu aici?, dar n-am lăsat îndoiala să mă conducă.

Cum a fost efectiv examenul de admitere? V-ați simțit în dezavantaj față de cei care făcuseră ani de meditații?

Dr. Emilia Furdu-Lunguț: Da, clar. Pe vremea aceea, moda era să te pregătești minimum doi ani cu meditații la biologie, fizică și chimie, din clasa a X-a. Eu am putut să fac pregătire organizată doar în trimestrul III din clasa a XII-a.

Profesorul de biologie m-a primit cu greu: toate locurile la grupele de meditații erau ocupate deja din clasa a X-a. Mă chema duminica, dimineața la 7:00, singură. Într-o lună și jumătate, m-a adus la nivelul celui mai bun grup. La testul final, înainte de admitere, am avut cea mai mare notă și profesorul mi-a spus: Nu ai voie să iei la examen sub 9,50.

La biologie am luat 10, la chimie am luat 9,19. La fizică m-am pregătit mai mult singură, am greșit inițial un subiect din cauza stresului. Mi-am dat seama la timp, am cerut voie să tai și să refac subiectul, deși pierdusem minute prețioase. Dacă nu aveam curajul să o iau de la capăt, probabil nu aș fi intrat.

La final, din cei 411 candidați pe 25 de locuri, au intrat doar 12 în prima sesiune. Eu am fost printre cei 12.

Ce era atât de diferit, atât de draconic, în programul de medicină militară?

Dr. Emilia Furdu-Lunguț: Noi făceam cursurile la UMF „Carol Davila”, exact ca studenții civili, în aceleași săli, aceleași laboratoare, aceleași săli de disecție, seminarii. Dar, pe lângă asta, aveam programul militar: trezirea la 5:00 dimineața cu trompeta, la 5:30 în formație, la instrucție pe platou, la 6:00 masa, la 6:30 plecarea spre facultate.

Seara ne întorceam în cămin, aveam din nou activități militare, studiu, program strict. Ni se spunea: „Sunteți în primul rând ofițeri și apoi medici”.

A fost greu, dar cred că m-a călit enorm, și fizic, și psihic. 

Cum ați ajuns efectiv aproape de pacienți? Ce v-a format ca medic?

Dr. Emilia Furdu-Lunguț: Din anul II de facultate, am început stagiile de practică de vară în Spitalul Militar. Primul stagiu a fost la Chirurgie. În copilărie, îmi doream să fiu chirurg. La început, ca student în anii 1, 2, medicii nu prea aveau ce face cu noi în sală, fiindcă nu aveam încă suficiente noțiuni. Așa că m-au adoptat două asistente din secție. De la ele am învățat tot: și muncă de infirmieră, și de asistentă, și de oficiantă, și, treptat, și ajutor în sala de operație.

Căminul nostru era lângă Gara de Nord, iar eu, în loc să stau în cameră degeaba, mergeam în fiecare zi în spital. M-au văzut serioasă, dornică să învăț și au început și medicii să mă implice. Pot să spun că m-am format, profesional și uman, în Spitalul Militar. A fost spitalul meu de suflet.

Cum ați ajuns în neurologie? Mai ales că spuneți că v-a speriat, la început, anatomia sistemului nervos ?

Dr. Emilia Furdu-Lunguț: După ce am terminat facultatea, încă nu exista examenul de rezidențiat, nu se mai ținuse de 10 ani. Am fost repartizată ca medic stagiar, cu stagii rotative de câte șase luni în Spitalul Militar.

Politica de atunci era clară: trebuiau ocupate toate dispensarele din mediul rural, comune, sate. Bucureștiul era declarat „oraș închis”, nu existau posturi în spitalele mari. Eu, când am ales medicina militară, m-am gândit și la avantajul că voi fi medic de unitate, poate aproape de București. Nici nu îndrăzneam să visez, realist, la o specialitate în Spitalul Militar Central.

A venit Revoluția și odată cu ea, schimbarea. După Revoluție s-a reintrodus examenul de intrare în specialitate, care atunci se numea secundariat. Eram 12 generații la coadă pentru acest examen. Ca să fie cât de cât corect, cei care terminaseră de mai mult timp au dat primii, în sesiunea din septembrie. Noi, cei care terminaserăm recent, am dat în a doua sesiune, în octombrie.

În septembrie, se epuizaseră aproape toate posturile din Spitalul Militar: medicină internă, cardiologie, chirurgie. Eu am dat în octombrie, când Spitalul Militar mai scosese doar patru posturi: medicină internă, cardiologie, neurologie și psihiatrie. Examenul era cu caiet de întrebări (200 de grile) și cu grilă separată de răspuns. Lucram întâi în caiet, apoi trebuia să transferăm răspunsurile pe grilă. Timpul a fost foarte scurt, la final am transferat în grabă și am greșit două răspunsuri la transcriere.

După ce s-au afișat rezultatele, eram a treia. Calculat după caiet, fără greșelile de transcriere, trebuia să fiu prima și să pot alege ce voiam. Dar cu două răspunsuri greșite pe grilă, am rămas cu 139 de puncte, nu cu 141, și am ajuns a treia. Primul candidat a ales medicina internă, al doilea cardiologia, iar eu am rămas cu două opțiuni: neurologie sau psihiatrie.

Sincer, nu voiam nici una, nici alta. În anul II, anatomia sistemului nervos a fost cel mai greu examen din viața mea. Îmi spuseseră colegii despre creier, ca cea mai complexă structură din univers, iar bolile lui sunt cele mai grave și mai greu de gestionat. Aflasem de la alții că neurologia și psihiatria sunt pline de boli incurabile, de sechele pe viață. Mi-am jurat atunci că orice voi face, numai neurologie și psihiatrie nu. Colegii insistau: unul îmi spunea să iau psihiatria, că el se descurcă foarte bine la neuroanatomie, să îi las lui neurologia. Până am ajuns în fața comisiei, eram convinsă că o să aleg psihiatria.

M-am apropiat de catedră, am văzut tabelul, numele meu, cele două specialități rămase și… am stat câteva secunde cu pixul în aer. Comisia mă grăbea: „Scrieți odată, mai avem de repartizat!”. Și, fără să-mi dau seama, am scris: NEUROLOGIE.

Când m-am întors la loc, colegul meu s-a uitat la mine: „Păi, nu ziceai că iei psihiatria?”. Era prea târziu. Am simțit, efectiv, că neurologia m-a ales pe mine, nu invers.

Când a devenit neurologia „a dumneavoastră”?

Dr. Emilia Furdu-Lunguț: Primul an de secundariat (echivalentul primului an de rezidențiat) a fost greu și, sincer, cu multă revoltă interioară. Nu prea voiam să citesc, să mă implic. Apoi, o prietenă, medic neurolog la Spitalul Universitar, unde făceam parte din formare, mi-a spus: „Gândește-te că asta va fi specialitatea ta, pacienții tăi vor fi neurologici și tu trebuie să poți să îi ajuți. Uite ce înseamnă neurologia: cazuri grave, dar și cazuri tratabile. Nu te poți preda”.

Când m-am întors în secția de neurologie a Spitalului Militar, după primul an de secundariat, am început să lucrez cot la cot cu un medic primar care m-a coordonat. Ne-am ocupat împreună de pacienți, am fost implicată în diagnostic, tratament, urmărire. Și au apărut primele succese terapeutice, care m-au marcat.

Dați-mi un exemplu de caz care v-a făcut să spuneți că neurologia este pentru dvs ?

Dr. Emilia Furdu-Lunguț: Primul caz care mi-a schimbat perspectiva a fost o tânără cu deficit motor important, mai avea foarte puțin până la paraplegie. Suspicionam scleroză multiplă (pe atunci îi spuneam „scleroză în plăci”). Nu aveam RMN, diagnosticul se baza pe examen clinic, pe puncție lombară și pe evoluție.

După tratament cu cortizon, a început să își revină. La externare, avea un deficit motor abia sesizabil. În momentul acela, am zis: iată, se poate, nu sunt toate bolile neurologice fără speranță.

Al doilea caz a fost un tânăr cu crize convulsive generalizate și un deficit motor discret, pe care aproape că nu îl observa. Investigat complet, am pus diagnosticul de tumoră benignă, meningiom. A fost trimis la neurochirurgie, operat, și a evoluat foarte bine.

Am fost cu el la neurochirurgie, am stat cu el în sală, eram acolo când s-a trezit. Ani de zile după aceea, mi-a trimis mesaje de mulțumire.