Medic, profesor universitar și istoric al medicinei, doctorul Benone Duțescu rămâne o voce distinctă în cultura profesională a breslei: atent la evoluția științei, dar la fel de atent la ceea ce nu are voie să se piardă niciodată din actul medical – relația umană, etica și rolul formator al medicului.

Timp de peste șase decenii, Benone Duțescu a publicat texte medico-istorice, monografii, recenzii și note critice, cu o temă recurentă: medicina are nevoie de cunoaștere, dar și de conștiință. Interesul său pentru istoria medicinei s-a completat firesc cu reflecția asupra eticii profesionale, a pedagogiei medicale și a relației medic–pacient.

Activitatea sa didactică – începută încă din 1949 – a format generații de studenți și medici într-un stil exigent, dar apropiat de discipoli. Ultimul manuscris, „Ion Cantacuzino și timpul său”, se află în curs de editare.

La centenar, Prof. univ. dr. Benone Duțescu privește înapoi cu recunoștință către profesorii care l-au format și către profesia pe care a slujit-o fără rezerve. În dialogul de mai jos vorbește despre începuturi, despre presa medicală, despre marile salturi ale științei și despre un reper pe care medicina modernă îl testează constant: umanismul actului medical.

Repere biografice și profesionale (selectiv)

• Născut în comuna Cândești, județul Dâmbovița
• 1952 – Absolvă Facultatea de Medicină, Timișoara
• 1953–1957 – Aspirantură în filosofie; interes pentru fundamentul teoretic al medicinei și pentru științele omului
• 1959 – Susține o lucrare despre teoriile pavloviene, un demers timpuriu la intersecția dintre fiziologie, psihologie și ceea ce astăzi numim neuroștiințe
• 1965 – Doctor în științe medicale, sub îndrumarea prof. Valeriu Bologa
• 1978 – Devine profesor universitar prin concurs
• 1991 – Se pensionează, rămânând însă activ în zona de cercetare și scriere
• Activitate în Ministerul Sănătății (cercetare științifică medicală; Direcția de Învățământ și Personal)
• Implicare editorială în presa medicală, inclusiv în publicația care a precedat actuala Viața Medicală.

Domnule profesor, la centenar, cu ce gânduri începeți acest dialog?

Cu un omagiu – respectul meu pentru medicii români care m-au format ca medic și ca profesor universitar, pentru toți studenții pe care am avut onoarea să-i pregătesc și pentru toți colegii de breaslă care au contribuit la ceea ce este astăzi medicina românească. Lor le datorez mult din ceea ce am devenit.

Cum v-ați hotărât să deveniți medic?
A fost, mai întâi, dorința mamei mele. A insistat mult să urmez cariera medicală. Părinții mei au considerat că e bine să fac studii temeinice și că, prin medicină, pot merge mai departe decât nivelul profesional al tatălui meu, care a fost oficiant sanitar. A fost, dacă vreți, și o tradiție de familie – una care, în timp, s-a transformat în vocație.

CEA MAI IMPORTANTĂ LECȚIE

Cum era medicina în România când ați început să practicați?
Din punctul de vedere al tehnologiei, s-au schimbat enorm de multe lucruri. Dar din punctul de vedere al oamenilor… oamenii au rămas aceiași. Suferința, speranța, frica, nevoia de încredere – acestea nu se schimbă.

Medicul, prin pregătirea lui, este unul dintre cei mai cultivați profesioniști: de la anatomie și fiziologie până la medicină socială. Medicina nu este o singură știință; este un șir întreg de științe pe care medicul le asimilează și le integrează pentru ca, indiferent de specialitate, să trateze pacientul, și nu doar boala.

Spuneam adesea studenților mei: medicul bun este acela după a cărui discuție cu bolnavul, bolnavul se simte mai bine. Asta înseamnă că medicul stăpânește și științe ale comunicării, psihologie, pedagogie. Arta de a vorbi cu bolnavul este una dintre calitățile esențiale ale medicului. Oricât de mult evoluează medicina și tehnologia, conexiunea umană rămâne necesară.

Care a fost cea mai importantă lecție pe care v-a oferit-o profesia?
Lecția de a servi. De a ajuta. De a face bine celor din jur. Medicina te învață, zi de zi, că ești dator să pui ceva din tine în beneficiul celuilalt. Jurământul lui Hipocrate păstrează un respect ritualic pentru divinitate. Totuși, în practică, Hipocrate a fost cel care a „detronat” zeii din spitale, insistând că observația clinică e mai importantă decât rugăciunea pentru a salva un pacient. În Decorum (Corpusul hipocratic), medicul care iubește înțelepciunea (sau filosofia după unii traducători) este numit isotheos – «egal cu un zeu / asemenea unui zeu». În zilele noastre, Dumnezeu și medicina se întâlnesc sinergic în spitale, pentru că e nevoie de suport și pentru suflet, și pentru corp. Ceea ce pacienții numesc adesea har, în limbaj profesional este etos și competență relațională: caracter, dăruire, responsabilitate, prezență și comunicare. 

DESPRE PRESA MEDICALĂ ȘI ROLUL VIEȚII MEDICALE

Ce v-a motivat să vă implicați în jurnalismul medical și să conduceți ceea ce a devenit „Viața Medicală”?
Nu a fost o inițiativă de ambiție personală. Am fost chemat. Ministrul sănătății mi-a propus să reînființăm „Muncitorul Sanitar” și mi-a încredințat conducerea ziarului. Am onorat această responsabilitate ani de zile cu abnegație și cu pasiune, pentru un scop foarte clar: să ținem la zi întregul personal medical cu noutățile medicinei românești. În acea perioadă, revista era, practic, o sursă națională majoră de informare pentru medici. M-am străduit să-i cresc relevanța într-un context dificil, care cenzura orice publicație.

Cum s-a trecut de la „Muncitorul Sanitar” la „Viața Medicală”?
Numele inițial provenea din anii de început ai comunismului și era în dezacord cu identitatea și demnitatea profesiei medicale. Din primele zile ale Revoluției, totul se transforma. Eram la Casa Scânteii și, împreună cu secretarul de redacție, am hotărât ca revista să poarte un nume care să exprime mai bine profesia și lumea ei: „Viața Medicală”.

Primul număr sub noul nume a apărut în acel context tulbure; distribuția clasică nu a mai fost posibilă și am dus exemplarele direct la Ministerul Sănătății, pentru a ajunge apoi în teritoriu. După aceea am predat responsabilitatea mai departe colaboratorului meu, dr. Mihai Mihailide, care a continuat ceea ce azi este „Viața Medicală”.

Două-trei amintiri care v-au rămas aproape legate de „Viața Medicală”?
Țin minte efortul constant de a avea articole valoroase pentru toate specialitățile, aduse la zi: de la primele cazuri de SIDA la realizări precum transplantul renal. Am urmărit în permanență să existe și o prezență culturală, pentru că medicii sunt și artiști: pictează, cântă, sunt scriitori și fotografi, există și Orchestra Medicilor. Mixul acesta a fost o alegere corectă – dovadă că în revistă există și astăzi cu un mix similar.

CELE TREI MARI ACCELERATOARE ALE MEDICINEI MODERNE

Privind istoric, care sunt inovațiile sau descoperirile care au făcut ca medicina să avanseze în ultimii 100 de ani?
În primul rând, cercetările privind biologia umană – o înțelegere mult mai profundă a organismului. Imagistica în plan diagnostic, antibioticele în plan terapeutic și vaccinarea în plan profilactic sunt cele trei mari realizări ale medicinei moderne, care o fac mai puternică și mai eficientă.

Din perspectiva chirurgiei – ați studiat și ați scris despre „mâna chirurgului” – cum a schimbat tehnologia chirurgia în acest secol?
A schimbat foarte mult. Chirurgia nu mai este o simplă operă de „a tăia”. Chirurgia este o ramură a medicinei, o știință în care se îmbină cuvântul, medicamentul și instrumentul. Toate trei fac din mâinile chirurgului o forță puternică în lupta pentru viață – iar astăzi chirurgul manevrează și roboți, lasere, proceduri endoscopice, inclusiv la distanță - anul trecut a avut loc prima operație toracică robotică transcontinentală din istorie în România, efectuată de profesorul spaniol Diego Gonzalez Rivas din China (8.000 km distanță).

RISCĂM SĂ PIERDEM UMANISMUL

Vi se pare că medicina modernă a pierdut ceva față de medicina de altădată?
Poate un pic din umanismul ei. Medicina a devenit foarte tehnică și uită uneori că bolnavul este om, că are suferința lui. În rest, medicina nu a pierdut; a câștigat. Dar umanismul și etica medicală trebuie puse pe primul plan.

Întotdeauna le-am spus studenților: „Nu uitați că aveți în față un om suferind, care își pune în voi întreaga speranță a vindecării. Nu uitați cu câtă nerăbdare așteaptă vizita medicului și cu câtă încredere vi se oferă.” Bolnavul își dăruiește aproape viața medicului, iar medicul trebuie să fie plin de umanitate, să știe să vorbească, să cunoască psihologia și pedagogia – toate științele despre om.

Spuneați, la un moment dat, că, dacă ați fi avut zece copii, tot medici i-ați fi îndrumat să fie.
Da. Am iubit meseria de medic. Iar copiii mei i-am orientat hotărât spre medicină, cu convingerea că pot sprijini, fiecare în felul lui, arta medicală. Mă bucur de realizările lor. Cred că vocația medicală se inspiră în primul rând în familie. Există o interpretare a unui aforism hipocratic care circulă în mediile academice de istoria medicinei: „Medicul este doar un slujitor al naturii, dar, în fața bolii, el este cel care ordonă, iar natura (și zeii) trebuie să asculte de legile pe care el le aplică." 

Care e secretul longevității dumneavoastră?
Cumpătarea. Am fumat o perioadă scurtă și am renunțat. N-am abuzat de alcool. N-am făcut excese, în niciun fel. Am respectat reguli de bună conduită și am fost un bun membru de familie. Cumpătarea și echilibrul fac mult bine. Iar soția mea a știut să mă ajute să-mi păstrez echilibrul. Copiii și colegii medici au știut să mă ajute când am fost bolnav. Am iubit viața și am avut tot timpul ceva de făcut, un proiect de realizat. Acum aștept publicarea ultimei cărți scrise de mine.

DESPRE INTELIGENȚA ARTIFICIALĂ

În contextul tehnologiei, al accesului rapid la informație și al inteligenței artificiale, ce provocări vedeți pentru relația medic–pacient?
Există riscul ca tehnica să-l îndepărteze pe medic de bolnav. Să nu uităm: medicul se duce la patul bolnavului, palpează, examinează, încearcă să cunoască îndeaproape ce are omul, ce funcționează bine și ce este „stricat”, ca să spun așa.

Oricât de departe ar merge tehnica medicală, relația medic–bolnav trebuie menținută și consolidată, să fie din ce în ce mai strânsă. Medicul trebuie să cunoască din ce în ce mai bine bolnavul. Așa m-au învățat profesorii mei. Așa i-am învățat și eu pe studenți: stați alături de bolnav, îngrijiți-l și urmăriți modul în care își reface sănătatea.

Pentru tinerii care pornesc acum spre medicină, ce sfat aveți ca să consolideze încrederea și respectul pacienților?
Să stea aproape de bolnav. Să nu uite rolul cuvântului în relația medic–bolnav. Și să înțeleagă că datoria medicului este să cunoască tot ceea ce știința medicală pune la dispoziție, pentru a folosi la slujba bolnavului.