Dumnezeu a dat lumină zilei și nopții cer înstelat. A modelat munții și văile, izvoarele și oceanele lumii. A dat viață gâzelor, păsărilor, feluritelor viețuitoare. A dat roade pământului și flori. A creat omul, iar când a dat chip femeii, știa ce înseamnă culoare, muzică, trăinicie, sete de viață. A plămădit fragilitate și putere, lacrimă și zâmbet, candoare și forță, cântec, vers, iubire fără margini. 

A înzestrat femeia cu toate darurile cerului, cu frumusețe și cinste, cu iubire și compasiune, dar a și împovărat-o cu responsabilitate în tot și în toate, cu dorința permanentă de a face bine în juru-i, cu zbatere nesfârșită pentru echilibrul vieții din jurul ei. Dar, mai presus de toate, i-a dat darul și povara nașterii. 

Femeia știe să dea viață, fiind prin asta, parte din însuși Dumnezeu. Ea știe să ocrotească, să educe, să îndrume. Ca o albinuță cu puteri supraomenești, muncește și muncește și muncește, până la epuizare, pentru a-și împlini datoria de suflet. Femeia a supraviețuit molimelor, războaielor, secetei, furtunilor de orice fel. Mâinile ei pot mângâia, dar pot rupe din viață pentru a răzbi. 

Au trecut milenii și milenii, iar bunul Părinte se bucură mereu de creația Sa. Simte gândurile și sufletul femeii, îi simte credința și-i ascultă rugăciunile. El știe bine că o lume întreagă, lumea plină de iubire și credință, i se închină Lui. Simte că această lume trebuie să se închine și în fața femeii. 

Femei cu școli înalte și femei simple, cu suflet ca pâinea caldă 

La anii pe care îi duc cu recunoștință, uneori și cu durere, am cunoscut multe femei în fața cărora merită să-mi plec fruntea. Unele cu școli înalte, altele mai mult decât simple, dar cu suflet ca pâinea caldă. Voi pomeni, mai întâi, o femeie pe care nu am avut cum să o cunosc personal, dar despre care bunicul meu drag îmi vorbea cu pioșenie. 

Când aveam vreo șase ani, tatăl vitreg (ce cuvânt nepotrivit pentru minunatul om atât de iubit) al părintelui meu a revenit acasă, de la Aiud, unde a stat cinci ani, condamnat pe nedrept, așa cum au suferit mulți preoți în acele timpuri. Ras în cap, slab și zdrențăros, aștepta într-o gară, undeva, dincolo de munți, un tren personal care să-l aducă acasă. 

Stătea, așa cum îmi povestise peste ani și ani, singur pe o bancă, mai la distanță de ceilalți călători. O femeie voinică, între două vârste, îmbrăcată cu ie și poale țărănești, pe altă bancă, tot singură, mânca slană cu ceapă și pâine, pe un ziar. Cumva, l-a întâlnit cu privirea. 

„După cum arăți, pari ieșit din pușcărie. De ești liber, înseamnă că ți-ai ispășit pedeapsa. Îți văd foamea din ochi și neputința de a cere. Hai, mănâncă din ce am și pune o bucată de pită cu slabă în foaia asta de ziar, să ai pe drum. Ține bănuții aștia. Atâta am, dar poate până unde ajungi, mai cumperi vreo bucată de pâine.” Cam astea au fost vorbele femeii.

Nu a întrebat cum îl cheamă, nici pentru ce faptă a fost condamnat, nici unde trebuia să ajungă. Nu a știut că este preot, tocmai dintr-un sat din Moldova. Nu a știut pentru că nu a întrebat nimic. L-a omenit și i-a vorbit, doar pentru că avea un suflet mare, plin de iubire și compasiune pentru cei în suferință. Nici bunelul nu a știut numele ei. Foamea și uimirea pentru comportamentul străinei l-au amuțit. Abia a îngăimat un „sărut-mâna și mulțumesc”. Credea că a apucat să spună și „Doamne ajută”. 

După ani de suferință, a simțit că mai sunt și oameni pe lume. Și-a jurat, în suflet, că o va pomeni toată viața. Nu era nevoie de nume. Bunul Dumnezeu știa bine pentru cine se roagă. Cum atâția ani s-au scurs de atunci, cum dragul meu bunic este plecat la Ceruri de aproape patruzeci de ani, cu sigurață că și acea minunată femeie este în lumea stelelor. Poate acolo Sus s-au regăsit. 

Femeia de serviciu de la dispensar 

Când făceam naveta, la țară, cu zeci de ani în urmă, aveam multe femei cu care colaboram la dispensar. Am tot respectul și dragi amintiri pentru fiecare. Femeia de serviciu mi s-a lipit poate mai mult de suflet. Avea puțină școală, dar inteligența nativă i se citea pe chip. Îi jucau ochii în cap, la orice vorbă bună. Era deosebit de cinstită, de curată, de omenoasă cu fiecare.

Nu se plângea niciodată. Muncea mult la dispensar. Cum puteau să fie holurile lună de curate, mai ales toamna, când ploua mai tot timpul? Sau iarna, cu zăpezi cum nu mai sunt acum? În lunile reci venea și mai devreme, să facă focul în sobele din camerele folosite, de noi, personalul, și de către pacienții din sat. 

Acasă îngrijea un soț și o mamă cu mari probleme de sănătate. Grădina îi era plină cu de toate, de la cele necesare gurii până la fel de fel de floricele. Casa, modestă, era curată și primitoare. Uneori, când eram în lunile înaintate de sarcină, mă însoțea în munca de teren. De obicei, mergeam cu moașa sau cu una din asistente, dar se întâmpla să fie singura care putea părăsi dispensarul. Mă sprijineam de brațul ei, prin noroaie sau zăpezi, și întotdeauna o simțeam aproape. Îi port o frumoasă și duioasă amintire. 

Potop de lacrimi într-o ființă distrusă de suferință

Îmi aduc aminte de o pacientă, la Iași fiind, la cabinetul unde am lucrat până la pensie, care venea des pentru diverse necazuri ORL. Îmi vorbea mult despre copiii ei, dintre care unul cu malformații severe, de soțul decedat, de familia numeroasă, unde s-au pierdut, rând pe rând toți cei pe care-i iubea. 

Într-o bună zi, a intrat în cabinet, în doliu, cu micuțul cu handicap în brațe. S-a așezat pe scaun și a început să plângă, aproape fără zgomot, așa, ca un potot de lacrimi care nu-și mai aveau locul în ființa ei distrusă de suferință. Copilul sănătos îi fusese ucis de un șofer înconștient, pe o trecere de pietoni. Singura ei rudă era acum micuțul din brațe. 

Profesor doctor Alla Vâţă a muncit peste puteri

Cine mai știe astăzi de distinsa doamnă profesor Alla Vâță? A fost ani și ani distins cadru didactic la Spitalul de Boli Infecto-Contagioase din Iași. Era nelipsită în fiecare zi, inclusiv seara la contravizite. Sâmbăta și duminica era tot în spital. Părea un om sever. Era corectă, cu pacienții, cu personalul, cu studenții. Nu ridica tonul să dojenească, dar nimeni nu îndrăznea să nu-i asculte sfaturile. 

A muncit până peste puteri, a tratat mii și mii de oameni, a învățat generații întregi de studenți. Au venit alte vremuri, a ieșit la pensie, apoi s-a stins, la fel de modest, cum i-a fost tot traiul pe pământ. 

La înmormântare au fost puțini oameni, iar când reușesc să merg la cimitir, pentru toți cei cu loc la mine în suflet, pun lumină și la mormântul domniei sale. Mă doare să găsesc doar fosta candelă stinsă. 

Ființă mai devotată, dar și mai chinuită de soartă nu am întâlnit

Dacă aș scrie despre toate femeile deosebite, cunoscute în ani și ani, s-ar aduna nu sute, ci mii de pagini. Mă rezum, în ultimile rânduri, la o persoană deosebit de dragă mie. Am scris de multe ori despre ea și merită nu doar slovele mele, ci respectul și toată dragostea mea. 

Este vorba despre soția unui văr al meu, ei doi fiind singurii în viață, dintre toate rudele din partea mamei, în satul unde îmi simt cel mai bine rădăcinile, cândva un cătun, azi ceva mai mare, în județul Botoșani. 

Acolo am copilărit și am spus și am scris de multe ori, că mă simțeam ca Olguța Medelenilor, deși gospodăria bunicilor era deosebit de modestă. Iubirea pe care o simțeam, toată dragostea celor din jur îmi dădeau siguranță și-mi făceau vacanțele de poveste. Bunici, unchi, mătuși, chiar foști prieteni din copilărie, cu toții își au odihna în mormintele cimitirului de la marginea satului. 

Vărul meu și minunata lui nevastă încă își duc traiul pe pământul pe care calc cu sfială și pioșenie. Suntem oarecum apropiați ca vârstă, dar vărul meu, de peste treizeci de ani, după un cumplit accident, este hemiplegic. Doar devotamentul și îngrijirea de zi cu zi, din partea soției, îl ajută să fie încă printre noi. Tatăl lui, respectiv unchiul meu, s-a prăpădit imediat după accident. Mătușa mea a trăit mult peste optzeci de ani, îngrijită cu toată dragostea de către noră. Ființă mai devotată, dar și mai chinuită de soartă nu am întâlnit, nici printre prieteni, nici printre pacienți. 

Sunt mame devotate întreaga viață unor copii cu mari dizabilități, multe dintre ele părăsite de soții lor, incapabili să ducă asemenea povară. Am întâlnit fiice care au îngrijit părinți bolnavi, luni sau ani de zile, soții dependente de bolile soților, luni sau ceva ani. Nuța, omul atât de drag sufletului meu, face ceea ce face de peste treizeci de ani. A renunțat la locul de muncă pentru a sta la țară, în folosul soțului ei. La bloc ar fi fost condamnat în casă. Cine să-l urce și să-l coboare pe scări, cu căruțul? 

La țară s-au făcut modificări la praguri, la mobilierul din casă, la trotuarele din curte. El a fost un bărbat înalt, atletic. Ea, o femeie mărunțică. A învățat să pună sonde urinare, să le sterilizeze, să facă clisme, pansamente. Sunt mulți dependenți de scaun cu rotile, dar care au cât de cât control pentru necesitățile fiziologice. Vărul meu este total dependent de grija soției. 

Ea a fost și este și asistentă, și infirmieră, și bucătăreasă, și spălătoreasă, și omul care se ocupă de animalele din ogradă, de straturile cu legume sau de cele cu flori. Ea curăță coșurile sobelor la mijlocul toamnei, ea a supravegheat modificările casei, când au reușit să aibă apă curentă și baie. Cu tot necazul, sunt amândoi deosebit de primitori. Cel puțin vara, casa le este deschisă pentru toate rudele de departe. 

Nuța își supraveghează și îngrijește soțul și ziua și noaptea, de multe ori, dormind iepurește, realizând că bărbatul ei are fel de fel de nevoi, la cele mai ciudate ore. Nu are sâmbete sau duminci libere, cu atât mai puțin concedii. Când a trecut, la rându-i, printr-o operație de neoplasm uterin, cu greu a găsit pe cineva care să stea cu al meu văr câteva zile. A rugat pe medicul operator să facă ce poate să ajungă mai repede acasă. Avea recomandări de a merge la pansamente zilnice la medicul de familie. Cine să o ducă în satul cu dispensarul? Are mașină și conduce, dar nu putea la câteva zile după intervenție să se urce la volan. 

S-a pansat singură, cumpărând de la Iași de la o farmacie de lângă IRO, tot ceea ce avea nevoie. Eu, cu fiica mea, am reușit să o ducem acasă. Apoi s-a descurcat singură, așa cum face de zeci de ani. De vreo cinci ani, vărul meu este și dializat, la Botoșani, de trei ori pe săptămână. Vine, la poartă, salvare cu targă, indiferent de vreme sau sărbători. În patruzeci de ani de muncă în sănătate, nu am întâlnit un caz similar. 

Țin la vărul meu și-i înțeleg cumplita suferință, dar mă doare cumplit și viața cruntă a soției lui. I-au murit părinții, i-au murit frații, și abia a reușit să meargă la înmormântări, cu soțul în mașină. Nu-l poate lăsa nesupravegheat. Dacă ar primi, măcar din când în când un „mulțumesc”, dacă ar fi întrebată ce simte și cum se simte și ea, i-ar fi mai ușor. Nu se plânge, nu dă înapoi, nu renunță. 

Exemplul suprem de devotament necondiționat

Are profundă credință în Dumnezeu și nu întreabă de ce are cruci atât de grele în spate și în suflet, ci se roagă să aibă putere să poată merge mai departe. Aici, la Iași, am oameni dragi, la rândul lor cu fel de fel de probleme. Le spun lor – și-mi spun și mie – că atunci când simțim că nu se mai poate, să ne gândim la Nuța. Nimic nu se compară cu ceea ce trăiește ea zi de zi și noapte de noapte, de atâția amar de ani. 

O respect și o iubesc din toată inima. Este exemplul suprem de devotament necondiționat. Fiecare avem o singură viață, cu bucurii și cu lacrimi, cu realizări și eșecuri, cu bune și cu rele. Nuța a avut și are atâtea lacrimi și atât de puține bucurii, încât singură, credința, o ajută să răzbească. 

Nu pot decât să mă rog pentru ea, așa cum mă rog pentru copiii mei (încercați și ei de multă suferință), iar bunul Părinte să-mi audă și să-mi înțeleagă rugăciunile. Nuța este un exemplu de femeie martir, dedicată intru totul menținerii în viață a bărbatului, alături de care s-a unit, la bine și la rău, în fața altarului. Plec fruntea în fața ei, plec fruntea. Ajut-o, Doamne, și ajută și binecuvântează pe toți oamenii buni, de pe pământ, știuți și neștiuți! 

Doamne ajută, Doamne ajută! Doamne ajută! 

(27 ianuarie 2025)