Doza de ficțiune: „Bonul 1” de Ioana Serota 

Doza de ficțiune: „Homeo” de Zina Marin 

Un singur salt 

Dragă Andra, 

Știu că operezi, nu ai fi răspuns la telefon dacă te sunam. Las e-mailul în bară, în caz că nu îl trimit azi, îl vei găsi oricum. Am încercat să-ți spun de câteva ori ce am de spus, dar tu nu vrei să auzi. E timpul să înveți să-i asculți pe ceilalți. Uneori am sentimentul că vorbesc singură, deși tu aprobi, aprobi și faci tot cum te taie capul. Nu vreau să fac implanturile dentare pentru care mă tot pregătești de o lună. Nu vreau! Știu că e soluția ideală din punctul tău de vedere, mai ales că uneori chiar simt cum se zbate amintirea tinereții și știrba care se holbează la mine din oglindă nu pot fi eu. Doar că zbaterea seamănă cu a crapilor când le cureți solzii de vii. Sunt împăcată cu alegerile mele, nu e o decizie pripită, să nu strângi buzele, nu are rost.  

Trecutul mi-e tulbure, la fel cum sunt zilele în care nu port ochelari. Uit adesea ce vârstă am, am oprit numărătoarea la șaptezeci și doi sau șaptezeci și trei. Când întreb, mi se răspunde Să fiți dumneavoastră sănătoasă! Oricum, nimănui nu-i pasă cu adevărat ce vârstă am, chiar tu îmi spui mereu ești tânără, mamă! și apoi privești lung mâna aproape paralizată. Te înțeleg, chiar eu îmi aduc aminte abia când scap pastilele în pat sau sparg paharul cu apă. 

Luna trecută nu mi-am amintit ce culoare aveau ochii mamei. Scormonesc în amintiri la fel cum scormoneam în geanta mea uriașă în căutarea cheilor. 

Când îmi amintesc de pajiștea copilăriei mele mă las pradă soarelui, ierbii, pe care pașii mei nu se aud, regăsind senzația de liniște pe care am rătăcit-o în trecut. Sunt din nou o fată de cinci ani, cu părul împletit în două cozi subțiri, port rochie albastră cu nenumărate inimi albe cât buricele degetelor tale. Nu fac nimic, doar privesc cerul. E momentul în care știu că sunt aproape să găsesc răspunsul, ochii ei ar putea fi verzi sau albaștri, însă lipsește certitudinea. Ce să fac, să pun mâna pe telefon și să te întreb? 

Andra, sper că vei înțelege refuzul meu de a veni mâine la înmormântarea mătușii tale. Vreau să o păstrez pe Lulu în minte așa cum a fost, veselă, cu părul tuns băiețește, cu nas borcănat și obrajii brăzdați de plasa de vinișoare roșii. 

Lulu a stat în cărucior mai bine de patru luni. Vorbeam aproape zilnic la telefon și râdeam ca două nebune, planificându-ne viitorul. Știi că mi-am dorit mereu să merg pe mare, să navighez. Ea a vrut să zboare. Ultima dată când am vorbit, m-a rugat cu cerul și pământul să merg în locul ei, măcar până la aeroport, să văd cum e, să-i povestesc. Ai putea sări cu parașuta. Am auzit că fiecare primește dintr-un singur salt exact ce are nevoie, a spus ea la final. Da, e bine, am răspuns eu, tu o să primești pampers și eu o proteză dentară. Și iar am râs ca proastele și ne-am amintit de tinerețe și de prostiile pe care le-am făcut împreună. 

M-am decis. Când voi veți fi la înmormântare, eu voi sări cu parașuta. Am dat ieri peste ceasul pe care îl păstrez, pentru că Lulu spunea că seamănă cu mine. I-au căzut orele așa cum oamenilor le cad dinții. Nu mai măsoară timpul nimănui. Am căutat pe internet numărul de telefon al unui instructor de zbor de pe Aeroportul Clinceni, e la zece minute de noi. Mi-a răspuns robotul „Ești dornic de adrenalină? Îți oferim experiența unei sărituri în gol și un sentiment greu de uitat! După semnalul sonor...”. Am așteptat până când o voce a întrebat cum mă numesc și mi-a spus că preferă plata cash, a vrut să știe dacă sufăr de boli cronice și ce vârstă am. La ultima întrebare am aproximat în minus cu vreo zece ani. Am numărat bancnotele din portofel și am sunat pentru confirmare. Mașina sosește mâine, fix la ora douăsprezece, mi-a răspuns aceeași voce. 

Cam asta ar fi. Totul e stabilit. Dacă lucrurile nu merg cum mi-am dorit, sunt două situații la care va trebui să te gândești. Probabil voi avea nevoie de scutece. Apoi, mi-ai spus de nenumărate ori că am investit în lucruri inutile, dar mi-aș dori să păstrezi ceasul o vreme. 

Cu dragoste,

Mama

P.S.

Vezi că ceasul e de colecție, poți lua pe el o mică avere. 

Doza de ficțiune: „Frisonul” de Sabina Varga 

Doza de ficțiune: „Din mărturiile unei paciente” de Cristina Ionașcu 

Pentru a participa la selecţie, puteţi trimite microficţiuni la adresa florentina@revistadepovestiri.ro. 

Autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea în Viața Medicală și pe site-ul www.viata-medicala.ro.