Nu o găsesc și pace. 
Am căutat-o peste tot, pe sub pat, pe sub birou, chiar și în baie. Unde Dumnezeului e agenda aia? Parc-a intrat în pământ. Cu o ultimă speranță, deschid ușa șifonierului și încep să cotrobăi printre cutii și lucruri aruncate la repezeală. Scot mingiuca pisoiului, îi aplic un șut cu detentă și mingea aterizează sub pat. Oricum pisoiul le înghesuie pe toate acolo. Mai scot caiete vechi, pixuri fără pastă, o stropitoare mică pentru flori, pompa de umflat bicicleta (ce ciudat, am pompă pentru bicicletă, dar n-am bicicletă), cutii de STR8 în care-mi țin gablonțurile, cartușe pentru imprimantă, o boxă portabilă. Și-o pungă mică, pe care o desfac. 

Plăcuțele. 
Nu am găsit ce-mi trebuia, dar am găsit plăcuțele.
N-a spus nimănui când a-nceput să scuipe sânge. Nici măcar mamei. I-a spus doar unui vecin de la Cotmeana, Mișu. Mișu n-a zis nimic, decât abia după înmormântare. Au trecut șapte ani de atunci.
Le scot și le număr. Șase plăcuțe mici, de mărimea unor cutii de chibrituri, și-o cutiuță cu lamele. Iau o lamelă și o îndrept către fereastră. Lumina cade oblic peste ea, fascicule de praf plutesc în jurul ei. Zăresc în centru o pată vișinie, irizată. Ca un filigran sau ca o aripă de fluture, translucidă. Ca o petală de floare presată între paginile unei cărți vechi. O parte din tatăl meu. 

Era foarte cald afară în ziua în care am fost la Pitești, să-i luăm plăcuțele de biopsie. În zăpușeala de pe holul spitalului, doctorul ne spusese că nu prea mai existau șanse pentru el. „Doar morfina.” Cancerul pulmonar a fost descoperit mult prea târziu, deja în stadiul patru, iar operația nu făcuse decât să-i mai lungească zilele puțin. „Dar bine, eu vă dau plăcuțele și lamele, faceți cum vreți, puteți încerca să mai cereți o părere la București.” N-am mai apucat să mai cerem o părere. Vorbisem cu un anatomopatolog să le reexamineze. Acum le reexaminez eu.

După moartea lui, am găsit pachete de țigări peste tot, prin casa părăsită a bunicilor, de lângă cea a noastră. Pachete de țigări îndesate printre cutele canapelei, pachete de țigări ascunse în sertarul cu medicamente al bunicilor, pachete de țigări proptite abil în spatele cărților din bibliotecă. Și multe sticle goale. De Unirea, de Tanita, de Absolut. Sticle de tot felul de tării. Sticle mici. 

Mă așez la birou și-ncep să înșir plăcuțele și lamele pe masă. Fragmente mai mici și mai mari, de colori violacee, verzulii și ale sângelui închegat, ca niște furnici prinse în bucăți de chihlimbar. Când eram mică, strângeam tot felul de frunzulițe, le striveam între lamelele de sticlă, le prindeam în cleme și le priveam prin microscop. Tata rotea turela și selecta obiectivul, apoi mișca încet șurubul reglajului fin. Sub ochii mei creșteau vinișoare întortocheate, căi prin care îmi plăcea să-mi imaginez că merg, întregi orașe ale plantelor, vieți paralele. 

Îmi amintesc de povestea lui Bob, pe când era student la Medicină. Aveau de examinat un țesut curat, un cartilaj hialin, pentru examenul de la histologie. Și-a fixat lamelele sub obiectiv, a rotit de șurubul reglajului și a început să apropie obiectivul de ele. Din ce în ce mai aproape, din ce în ce mai aproape. Nu vedea nimic. Din ce în ce mai aproape, din ce în ce mai aproape... POC! 

„Cine a spart lamele?”, a tunat vocea profesorului în sală. „Eu le-am spart”, a recunoscut Bob, cu voce firavă. „Bine, ne vedem la toamnă!” „Vă rog eu frumos, fac rost de ele, le cumpăr, dacă trebuie!” „Tu crezi că le cumperi așa, ca la piață, sau ce?! Ne vedem la toamnă, am spus!” A mers apoi la Anatomie Patologică, dar acolo aveau doar țesuturi bolnave. Cancere, metastaze, tot felul de boli. Dar lui îi trebuia un țesut sănătos, un cartilaj hialin. „M-am dus la urmă la Medicină Veterinară și am căutat pe cineva care să mă ajute cu lamele. Mi-au spus că n-au.

Când să plec, m-am întâlnit cu un asistent, care m-a întrebat cine sunt și ce caut pe aici. I-am povestit beleaua, m-a luat deoparte și mi-a zis că mă ajută el: «Până la urmă, suntem colegi. Se mai întâmplă și la case mai mari, nu ești nici primul, nici ultimul care pocnește lamele...». Am luat lamelele și m-am întors a doua zi în sala de examen. V-am făcut rost de lame noi, i-am zis profesorului. «Da’ de unde ai făcut tu rost de ele? Ia să le văd... Hai bine, fie!» Am susținut examenul, mi-a scăzut câteva puncte pentru lame și am luat un 7. Cel mai cinstit 7 din toată viața mea!”

Îmi trece prin cap că dacă ar fi avut și Bob un tată ca al meu, ar fi știut cum să apropie obiectivul microscopului de lame. Mă ridic, merg în sufragerie și-ncep să caut diascolul. Îl dau jos de pe polița înaltă, mă așez pe jos, îl șterg de praf și mă apuc să meșteresc la el. Îl bag în priză. Face un pic de flamă la întrerupător, dar încă-i funcțional. Trag draperia. Se lasă întunericul în interior. Îmi aprind o țigară. În fața becului cu incandescență poziționez una dintre lamele. Pe perete se proiectează imaginea mărită a unui norișor rozat. Rotesc de obiectivul diascolului, încerc să umblu la reglajul fin. Nu se observă mai nimic. Ce porcărie! Mă ridic. 

„De ce ai mai ținut plăcuțele de la biopsia tatălui tău?”, m-a întrebat terapeuta, acum câțiva ani, în timpul unei sesiuni. „Nu știu”. „Te-ai gândit că poate le-ai ținut pentru că nu ai putut să te desparți de ele?”. Nu, nu m-am gândit.

 Intru în birou, adun toate lamelele și le bag la loc, în punguță. Merg cu punguța în mână până la ușă. Pun mâna pe clanța ușii. Mă opresc.  Mă intorc, mă așez la birou și deschid pagina de Google. Caut „microscop profesional”. Comand unul de pe emag. Are un preț decent. Da, poate că ar fi timpul să mă despart de lamele tatălui meu. 
Poate în viața asta. 
Dar nu astăzi. 
Dar nu acum.