Aici, granița dintre mine și tine e doar o masă și-un laptop. Plouă între noi cu stropi de rețete, bilete, adeverințe, concedii medicale. Apa din cabinet e îngroșată de vaporii care vin din tine – transpirat de emoții, de muncă, de fugă sau luptă, de gripă. 

Apari odată cu soarele, pleci odată cu luna. Nu stai mult, dar revii. Te știu de când erai mic. Îți cunosc povestea, ba chiar am fost acolo când ți-o scriai. Te-am văzut adolescent timid, bătrân singur, gravidă fericită, amantă îmbufnată, mamă mândră, tată ignorat, copil speriat, bunică implicată. Ești o paletă de culori vii sau... aproape vii. Așa încercăm să te păstrăm. Depășind ceața birocratică dintre noi, vrem să trăiești. Și nu oricum. De fapt, pentru asta ne vedem. Vii de sus, vii de jos, aprins sau stins. Uneori nu știu ce urmează – să râzi, să oftezi, să plângi poate? Nutresc ideea că nu pot răspunde pentru felul în care intri aici, dar măcar să ai o direcție când pleci. Măcar să faci pluta. Iar pentru asta, devin ocean. Cineva spunea că exact așa trebuie să devii, altfel riști să ai rău de mare în fiecare zi. 

Însă, uneori, când îmi rămân câteva minute de gândit în gol și liniștea se așază peste cabinet, aterizez pe ideea că nimic nu rezistă cu adevărat. Tu, eu, ai noștri – efemeritate. Așa îmi simt grijile, așa le simt și pe ale tale. Totuși, nu mă las păcălită prea mult de boarea de nihilism. Și mă întorc la sensul găsit până atunci. Da, mi-e din nou limpede că fiecare înseamnă ceva. Nu contează cât. E una dintre măsurile pentru care cantitatea nici nu are importanță. Unii lasă în urmă invenții, gesturi, alinări sub formă grandioasă. Alții ondulează diferit traiectul cuiva, poate fără să știe. Dar nu a existat ființă care să nu fi participat la țeserea lumii înconjurătoare, stârnind ceva undeva. Fiecare om face să vibreze seva umanității. 

Și îmi pare rău pentru cei care nu cred asta despre ei. Care ajung să se privească de parcă ar fi rămas în afara lumii, de parcă n-ar valora. Nu înțeleg cum nu-și iau putere din simplul fapt că au fost aici și au atins, inevitabil, alte vieți... 

Mă opresc pentru că bătrânica deschide și închide rapid ușa, dar nu înainte de a-mi spune: 

— Bună ziua, doamna doctor! Nu am programare pentru că nu vreau nimic. Sunt bătrână, nu mai contez. Am venit doar să vă salut.