Doza de ficțiune: „Hai, noroc!” de Cezar Pârlog 

Doza de ficțiune: „Urinal Akut” de Narcis Amariei 

La mama dracului 

— Mami, ce înseamnă „bolândă”?

— Așa cum ești tu.

— Cum adică, mami? Cum sunt eu?

— Uită-te în dicționar, de-aia l-am cumpărat, ca să nu mă mai întrebi toată ziua, bună ziua câte ceva. 

I-a spus asta stând cu spatele la ea. Îi dădea același răspuns de fiecare dată. Uită-te în dicționar. Cea mică îi vedea numai bulinele de pe capot, care începuseră să se miște în toate direcțiile, până o amețiseră. Cum stătea în dreptul ușii de la bucătărie, deși abia depășea în înălțime clanța, ea, cea mai cuminte fetiță, a deschis o gură mare cât a unui hipopotam pe care îl văzuse la grădina zoologică. A țâșnit ca o fiară, a mușcat dulapul și masa, de-au sărit așchii. I-au crescut gheare și i s-au mărit brațele, a smuls chiuveta, aragazul și țevile, le-a mestecat cu putere, le-a aruncat de la etaj prin fereastra închisă și a răcnit de-au auzit-o toți vecinii din bloc și de vizavi. A aruncat farfurii, pahare, căni, tacâmuri, iar cioburile și clinchetele de pe asfalt au făcut-o să râdă în hohote. Becul pendula ca la cutremur, iar lumina părea că spunea nu, nu, nu e bine ce se întâmplă. Cu capul pe spate, cu nările dilatate, se făcea din ce în ce mai mare și se îmbăta cu gazul care umplea încăperea. Iar când mama ei, cu ochii măriți de spaimă, a început să tremure ca de friguri și s-a făcut mică-mică, sub chiuvetă, cam cât o varză roșie, a prins-o, și-a înfipt dinții în ea, a zdrelit-o oscior cu oscior și a scuipat-o pe geam. Cu picioarele scaunelor metalice a dat în pereți, până au țâșnit bucăți cărămizii. După aceea a prins becul între două degete și i-a potolit balansul, s-a șters la gură cu un șervet de masă imprimat cu flori mărunte și cu margini dantelate, apoi a stins lumina, a ieșit încetișor din încăpere, a strâns clanța cu mâna ei subțire, ridicând din umăr, ca să fie sigură că o să apese bine, cu putere, că nu va face zgomot și că va închide ușa după ea delicat, cum fusese învățată.

— Uită-te în dicționar, de-aia l-am cumpărat, ca să nu mă mai întrebi toată ziua, bună ziua câte ceva.

Fetița a tras aer în piept repede, ca și cum nu mai avea când să respire și altădată. N-a mai clipit. Inima i-a rămas suspendată în gât și din minte i s-au șters și întrebarea ei, și răspunsul mamei. Când a ieșit încetișor din bucătărie, a strâns clanța cu mâna ei subțire, ridicând din umăr, ca să fie sigură că o să apese bine, cu putere, că nu va face zgomot și că va închide ușa după ea delicat, cum fusese învățată.

Abia pe hol a respirat. Și deși parcă scosese din ea un balon negru, tot își simțea corpul greu, ca atunci când răcea. Ar fi vrut să se sprijine cu un umăr de perete, dar era interzis, că se putea lua varul. Ar fi vrut să se întindă pe jos, dar așa ceva nu se făcea într-o familie cu copii educați. Își târa picioarele subțiri ca două sfori de păpușar, dar nu era atentă la ele, deși nu avea voie să i se audă foșnetul papucilor. Auzea doar Așa cum ești tu. Și peste asta, o altă voce stridentă îi repeta Așa cum ești tu. Și suprapus peste cuvintele acestea era un hârâit din care distingea doar Așa cum ești tu.

Știa cum să ajungă în camera ei, chiar dacă atunci nu vedea clar mocheta vișinie cu romburi albastre care se mișcau ca niște valuri. Dar acum drumul era mai lung și i se putea întâmpla să o strige careva ca să se întoarcă, să răspundă la întrebări, să fie chestionată. Mergea încet, deși ar fi alergat, și spera să nu-și audă numele. Din holul mic făcea dreapta după frigider, apoi încă o dată dreapta din holul mare și gata. Când ajungea în fața ușii, începea să prindă curaj. Se ridica ușor din papuci, se sprijinea pe clanță cu toată puterea, intra, apoi închidea ușa și răsufla ușurată.

Doar după ce se așeza pe canapea, cu picioarele strânse și fruntea pe genunchi, își lăsa umerii să atârne. Lacrimile știau când era în siguranță. Abia atunci își dădeau drumul pe obraji ca două pârâiașe.

Scăpase și de data asta. Cu fața plânsă, ușor sărată, care o ustura un pic, a deschis dicționarul primit de ziua ei. Îl simțea greu în poală. A dat mai multe pagini deodată până a ajuns la B și a citit urmărind fiecare rând cu un deget străveziu și cercetător. Sunt bolândă, deci nebună, neroadă, într-o ureche, smintită. Credea în mama ei, în doamna învățătoare și în cărți. Credea în formele norilor și putea să le privească pe geam ore în șir. De multe ori se sprijinea pe calorifer și își lipea fruntea de sticlă. Îi plăcea mult, pentru că era rece și vara. Nu deschidea fereastra decât puțin, că iar intra praful, iar făcea curent și ar fi prins-o toți din casă, pentru că aerul se strecura pe sub ușa ei și o pâra.

A stat cu ochii în gol până când i-a venit ideea să se uite la litera M, sperând că era și mama ei acolo. A găsit-o repede, înaintând cu degetul printre rânduri, la mama dracului. Asta trebuie să fi fost, căci însemna foarte departe, așa cum o și simțea. Mami nu vrea să stea cu mine, că-s nebună s-a dumirit ea, apoi s-a dus la S, ca să găsească sănătoasă.

După o vreme, de la o distanță de două uși și două holuri, fetița i-a auzit vocea veselă: Hai la masă, puiuț, ți-am făcut șnițele. „Șnițel” vine din germană. Știi, da? 

Doza de ficțiune: „Tunsoarea” de Ioana Novac

Doza de ficțiune: „Ciocolată amânată” de Ala-Tatiana Memiș  

Pentru a participa la selecţie, puteţi trimite microficţiuni la adresa florentina@revistadepovestiri.ro. 

Autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea în Viața Medicală și pe site-ul www.viata-medicala.ro.