Periuţă. Scurt-scurt. Marine. Cu mașina de tuns. Așa i-am zis coafezei să mă tundă. Se uita circumspect la mine, rămasă fără reacţie. Aveam părul lung, îngrijit, aș zice chiar frumos vopsit. M-a întrebat dacă sunt sigură. M-am uitat fix în ochii ei și i-am spus că da. „Deci scurt, scurt, da?”, a insistat cu întrebarea. DA, i-am zis, un „da” mult mai hotărât decât cele care se aud pe la starea civilă. 

Doza de ficțiune: „Urinal Akut” de Narcis Amariei 

Doza de ficțiune: „Ciocolată amânată” de Ala-Tatiana Memiș 

Mi-a explicat că, înainte de a băga mașina în păr, trebuie să taie mai întâi cu foarfeca. I-am spus că e în regulă, să facă ce are de făcut. A luat destul de nehotărâtă instrumentul și a început să taie. Era liniște în salon, în dimineaţa aceea de decembrie eram singura clientă. Clac, clac, clac, se auzea zgomotul metalic al foarfecii care tăia cu precizie. Șuviţele groase, în culori arămii, cădeau pe pardoseala salonului fără niciun
zgomot. De prin liceu n-am mai avut părul scurt. Părul meu des, cu fir solid, ușor ondulat, pe care-l îngrijeam cu șampoane, măști și balsamuri cu 174 de tipuri de ulei, pe care-l aranjam ritualic cu peria de păr care funcţionează pe baza efectului Coandă, părul acela pe care toată lumea-l admira zăcea acum pe jos, lipsit de viaţă, total inutil și lipsit de orice frumuseţe. 

Privirile ni se intersectau în oglindă. Eu, curioasă și amuzată de ce avea să iasă. Ea, ușor speriată că în următoarea secundă o să încep să urlu că m-am răzgândit și-mi vreau coama înapoi. Chiar, oare i s-o fi întâmplat așa ceva? Am avut senzaţia că se uită la mine ca la o persoană într-un dezechilibru emoţional destul de mare. Îmi venea să râd. Doar că, dacă
aș fi râs, s-ar fi neliniștit și mai tare. M-am uitat în oglindă la propriul chip și păream destul de prezentă. N-am urlat că-mi vreau părul înapoi. Aveam alte probleme mai mari care-mi ţineau neuronii ocupaţi. 

Ca să-i mai potolesc anxietatea, i-am spus direct: „Știţi, urmează să fac un tratament și o să-mi cadă părul. Așa că preventiv îl tund acum, să nu mai aibă ce să cadă”. S-a luminat la faţă. Mi-a povestit cum a făcut același tratament și că n-a știut ce urmează. Că îi căzuse părul ca în filmele de groază. Că plângea și aduna șuviţe-șuviţe de pe fundul căzii, pe care apoi le arunca la veceu și, din când în când, trăgea apa ca să nu-l înfunde. Că a fost deprimată zile întregi. Și că mă felicită pentru decizia de a mă tunde. M-a asigurat că o să-mi crească la loc după ce termin tratamentul. Și că ne revedem după. 

A terminat de tuns aproape veselă, forma finală a dat-o cu mașina, iar mie mi se părea că sunt chiar simpatică cu noua freză. Însă nu prea-mi ardea să mă gândesc la ce-o să fie după. Prezentul era cel care conta și nu-ndrăzneam să-mi fac planuri de viitor. Așa mi-am început chimioterapia.  

Doza de ficțiune: „Hai, noroc!” de Cezar Pârlog 

Doza de ficțiune: „Control” de Maria Magdalena Costea 

Pentru a participa la selecţie, puteţi trimite microficţiuni la adresa florentina@revistadepovestiri.ro. 

Autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea în Viața Medicală și pe site-ul www.viata-medicala.ro.