Doza de ficțiune: „Brainstorming” de Zina Marin 

Doza de ficțiune: „O cumpănă” de Liliana Ilie 

Introspecţie într-o lume superficială 

A trecut încă o iarnă. Am răzbit timpului care a lăsat în urma lui o viaţă plină de incertitudini și gânduri cu privire la viitor. Un străin care-mi stă alături îmi spune pe un glas duios că nu putem controla viitorul: „Nu știm ce se va întâmpla peste câţiva ani”. Gândurile mă copleșesc și mă determină să mă întreb dacă nu cumva este o vorbă pe care o spun cei care sunt siguri că prezentul și viitorul le sunt garantate. Încercând să ignor sentimentele care mă încearcă, deschid cu nostalgie o scrisoare
trimisă de bunul meu amic din facultate, diagnosticat, la acea vreme, cu depresie.

„S-au petrecut multe evenimente de la ultima noastră întâlnire. Se spune că lunile de iarnă reprezintă un interval de timp în care omul meditează și are ocazia să își cunoască sufletul, întâmpinând apoi primăvara cu o atitudine de regenerare totală. Totuși, iarna nu mi-a oferit acel timp
de limpezire și de cunoaștere a sinelui. Iată că a sosit anotimpul plin de veselie, care dă naștere unei noi vieţi. Mă aflu în continuare în aceeași stare de singurătate, însoţită de o stimă de sine scăzută. În fiecare zi este o provocare să ies din casa familiei mele, în care sunt acceptat ca orice fiinţă umană, în care defectele îmi sunt transformate în calităţi, iar îmbrăţișările calde și sincere își fac întotdeauna apariţia. Trăind de zece ani cu o afecţiune cronică ce îmi macină sufletul și îmi afectează fiecare
pas pe care îl fac în afara casei, știam, după atât timp, ce poate lumea de afară și nu-mi doream să fac parte din ea.

Cu o teamă nemărginită de a ieși în lumea superficială, am hotărât să merg agale pe străzile cu flori înmiresmate din orașul meu natal. Lumea nu mai are acel zâmbet de odinioară care obișnuia să îţi înfrumuseţeze sufletul. Parcă e un zâmbet trist, apăsat de griji. Încă din depărtare, se
văd gospodinele care îngrijesc casa, dar nu cu același entuziasm ca altădată. Se întrevăd ochii triști și încercănaţi. Totuși, copiii și-au păstrat același suflet pur. Zâmbesc și se joacă necontenit. De ce nouă, adulţilor, ne este greu să mai fim așa?

De cealaltă parte a străzii, se remarcă un bătrân încruntat ce încearcă din răsputeri să își renoveze casa, începând cu o analiză aprigă a porţii și terminând cu șlefuirea ei. Desigur, nu erau defecte notabile. Era doar o poartă trecută prin vremea timpului, care avea o frumuseţe aparte. Mă opresc cu o oarecare tristeţe, întrebând de ce își dorește cu tot dinadinsul să distrugă un lucru doar pentru că nu intră în standardele actuale. Acesta îmi răspunde: «Știi cum e firea omului. Oamenii acceptă greu schimbarea, iar când o acceptă, parcă ar mai schimba ceva». Poate că încă nu sunt pregătit să înlocuiesc anumite lucruri. Viaţa mi-a dovedit de nenumărate ori că își poate schimba traiectoria astfel încât să ne aducă într-un punct în care am putea constata că ne era mai bine înainte. Însă, în același timp, mă întreb: dacă ne e teamă de schimbări, mai putem evolua?”. 

Doza de ficțiune: „Oximoron” de Cristian Marinescu 

Doza de ficțiune: „Politeța, bat-o sănătatea s-o bată!...” de Cezar Pârlog 

Doza de ficțiune: Un caz de „scleroză multiplă” de dr. Adriana Spineanu 

Pentru a participa la selecţie, puteţi trimite microficţiuni la adresa florentina@revistadepovestiri.ro. 

Autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea în Viața Medicală și pe site-ul www.viata-medicala.ro.