Doza de ficțiune: „Din mărturiile unei paciente” de Cristina Ionașcu 

Doza de ficțiune: Atenţie, vine „Vizita” de Dana Voicu 

Frisonul 

Mușchii se contractă, umerii se strâng și gândurile se opresc. Într-o zi obișnuită, când colegul de birou dă termostatul sub 24 de grade. Pentru că te-ai născut cu alergie la frig și ai avut toată viaţa picioarele reci. 

Așa că o căldură care te învăluie când ești dezbrăcată și înţepată cu acul în coloană nu poate fi decât o surpriză plăcută. Trebuie să fi dat cineva drumul la o aerotermă, te gândești. Desigur, o aerotermă nu are ce să caute într-o sală de operaţii, amestecând curenţi peste instrumentele sterile.

E anestezicul care-și face efectul, realizezi. Amorţeala e caldă, nu nesimţită. Cine ar fi zis că o cezariană are efectul unei perechi de șosete de lână? 

Te lasă pe spate. Mâini se mișcă rapid și precis în jur. Se întind pânze, se fac glume, se iau poziţiile în blocstart. Go! Se taie strat după strat. Burta se deschide. Un cot în stomac și un plânset umple sala. Răsufli ușurată, cât se poate, în condiţiile în care vezi operaţia în neonul din tavan.

Cum îl cheamă? Ora opt și cinci, nota zece. 

Te gândești la dentist și la măselele care ţi-au crescut închistate în maxilar. La emoţiile dinaintea operaţiilor și la liniștea care te-a cuprins când ai învăţat că nu durează mult și că sunt mai neplăcute firele din gură de după, decât procedura în sine. 

Aștepţi momentul când, ca la dentist, se trece de la tăiat la cusut. Oare medicii fac modele ca la lucru manual? Punct înaintea acului, în urma actului sau încrucișat. Fac nod la capăt și rup aţa cu dinţii? 

Ar cam trebui să termine. Speri. 

— Încă sângerează. Simt la deget. 
— Nu e nimic, exagerezi. Hai să închidem. 

Tonul vocilor devine alarmant. Se contrazic. Să fie chemat șeful de secţie! O asistentă se întoarce cu o veste proastă: a plecat, e târziu. Deci, cine hotărăște? Pe de-o parte, vrei să vezi burta închisă cât mai curând, pe de alta, nu vrei să pleci de acolo cu o hemoragie internă. Chiar nu știi cu cine să ţii. 

Și atunci, ca o răzbunare că ţi-a fost cald, că ai fost calmă și ai crezut că un copil se compară cu o măsea, începi să tremuri. Ţi-e frică. E normal, zici, când o operaţie se transformă într-o scenă din „Grey’s Anatomy”. În loc de tavan, îi vezi pe McDreamy și pe Bailey cum își aruncă priviri panicate peste pacientă. Tu. Tremuri tot mai tare și-ţi dai seama că nu e doar frică, e și frig. 

Cineva a dat drumul aerului condiţionat. Valuri reci se propagă în toate direcţiile. Îţi clănţăne dinţii și închizi ochii. Respiri, încercând să controlezi avalanșa, dar în interior ninge cu fulgi roșii și moleculele se dau cu sania. Din plămâni iese abur cald, ficatul își toarnă o țuică, iar inima s-ar uita la o comedie romantică, să se dezghețe puțin. Mușchii fac alergare pe loc. Flotări, fandări și abdomene. Nu, abdomene nu. 

Nu te vede nimeni? De ce e liniște? Tremurul nu se simte la deget ca sângerarea? Se cutremură și stomacul și te ia un val de greață. Spui „mi-e rău”, dar nu ești sigură că se aude. 

Gândurile se opresc. 

Tampoane, auzi. Se numără tampoanele. Deschizi ochii și vezi burta închisă. Un pansament acoperă tot. 

Mâini se mișcă rapid și precis. Se strâng pânze și se mută pacienta pe un pat mobil la un’, doi, trei. Go. O asistentă se uită în ochii tăi. Tremuri, deci exiști. Întrebi dacă e normal. „E un frison”, zice, și aruncă peste tine o pătură grea, care nu ajută la nimic, și un „o să treacă”. Nu ești așa de sigură. De sângerări ai mai scăpat la viața ta, dar de frig, nu. 

Patul e împins spre ușă. Vezi ceasul. Nouă treizeci. Când cotești spre coridor, ultima asistentă din sală strigă: „Felicitări, să vă trăiască!”  

Doza de ficțiune: „Bine ai venit pe Terra!” de Ala-Tatiana Memiș 

Doza de ficțiune: „Prima călătorie” de Emilia Grecu 

Pentru a participa la selecţie, puteţi trimite microficţiuni la adresa florentina@revistadepovestiri.ro. 

Autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea în Viața Medicală și pe site-ul www.viata-medicala.ro.