„Vizita”, se pare, este cel mai important eveniment care se petrece într-un spital. Ea are loc de două ori pe zi și pune la încercare nervii zdruncinaţi ai pacienţilor și „naturelul simţitor” al personalului medical. 

Citiți și: Doza de ficțiune: „Roșu” de Dana Voicu 

Să luăm drept exemplu „Vizita” în secţia de neurochirurgie a unui
spital bucureștean. 

Cazurile internate în această secţie sunt din cele mai grave: tumori
cerebrale, hidrocefalii, malformaţii ale măduvei spinării, paralizii
etc.

Probabil din această cauză pacienţii sunt treziţi cu brutalitate la 05:30-06:00 de către femeile de serviciu, foarte nervoase, puse mereu pe scandal. Ele apostrofează bolnavii, trântesc scaunele ţipând: „Haideţi, aranjaţi-vă paturile, faceţi curăţenie, ascundeţi sticlele cu apă, prosoapele, tot ce mai aveţi pe noptiere, haideţi, scularea că acuși
vine «Vizita»!”.

„Vizita” devine mult mai importantă decât durerea de cap, rana, perfuzia din mâna pacientului. Nu contează că abia te poţi mișca și că ai dureri mari. „Vizita”, să facem totul pentru ea! 

De altfel, femeia de serviciu nu face decât să dea cu mătura puţin, ridicând praful în nasul pacienţilor, și să mozolească șomoiogul pe sub paturi, dar nu foarte „sub”, că nu ajunge, săraca. Nici vorbă să spele chiuveta, să șteargă noptierele, televizorul (când el există) sau pervazul. 

În secţia sus-amintită de neurochirurgie, saloanele pentru copii sunt pe același hol cu cele pentru adulţi. 

Uneori, câte un băieţel mai ghinionist este internat cu mama lui, însoţitoarea, într-un salon cu bărbaţi. 

Ei, și acum să vorbim despre Însoţitoare. Însoţitoarele sunt mamele copiilor sau rudele bolnavilor adulţi ce nu se pot mișca. În schimbul a 10 lei pe zi, ele au dreptul să stea la căpătâiul bolnavilor. 

Da, dar nu la „Vizită”! În contul celor 10 lei, ai datoria să ţii așternutul bolnavului curat, să păstrezi ordinea (în niciun salon nu există coș de gunoi, pentru că, dacă ar exista, cine, Doamne iartă-mă, să-l golească de câteva ori pe zi?!), să arunce plosca (oliţe pentru copii nici nu există) și să fie cât mai respectuoase și cât mai „darnice” cu asistentele, infirmierele și femeile de serviciu, bineînţeles. 

„Dacă nu e curat, pe mine mă dă afară!”, îţi strigă nervoasă femeia de serviciu la șase dimineaţa.

Cu o jumătate de oră înainte de „Vizită”, toate însoţitoarele adulţilor sunt scoase pe casa scărilor spitalului, iar mamele copiilor sunt date afară din saloane și sunt lăsate să stea pe hol, dar doar pe o singură parte a lui, aliniate ca la armată. Sau ca la o vizită ceaușistă. 

Copiii sunt lăsați singuri în saloane, indiferent de vârstă. Dacă refuzi să-ți lași copilul singur, ești apostrofată cu ură de către asistente și ți se sugerează să ieși pe hol cu el în brațe. 

Sincer, nu înțeleg pe cine se vizitează la „Vizită” dacă paturile sunt goale și copiii pe hol!

Dacă vrei să întrebi medicul despre sănătatea copilului tău, „Asta nu se face la Vizită!” ți se spune. Te duci dumneata pe urmă în cabinetul lui, sau, dacă ai noroc, îl prinzi pe culoar între două „Vizite”. 

De fapt, ce este „Vizita” în acest spital? Să vă spun ce-am înțeles eu: „Vizita” este un fel de plimbare prin saloane a domnului Profesor, urmat de vreo 10-12 medici rezidenți care îi țin respectuos trena. 

La „Vizită” nu se pune mâna pe nici un pacient, nu este întrebată nicio mamă cum se simte copilul (nici n-are cum, ea este pe hol, aliniată), se trec în revistă în fugă fișele pacienților și, din când în când, mai este chemată de pe hol câte o mamă - însoțitoare și apostrofată (de către domnul Profesor de această dată) pentru faptul că cearceaful nu este bine întins sub copilul ei care tocmai are o tumoare la cap și vreo două tuburi de dren care ies din el.

Mamele nu înțeleg nimic și-și întreabă copiii mai mari: „Ce-a spus, ce ți-a spus domn’ Profesor?”. 

În timpul „Vizitei”, copilul nu are voie să facă pișu, caca pentru că totul trebuie să lucească și să miroasă a flori de primăvară! 

Asta e prima vizită, pe la 08:30. Dacă a decurs bine, toată lumea răsuflă ușurată, dar numai până la 14:30 când nebunia reîncepe pentru că la ora 15:30 vine iar domn’ Profesor la „Vizită”. 

La a doua vizită s-ar putea să fie mai complicat, pentru că, între timp, în patul în care stă copilul tău a mai fost adus un copil (din lipsă de spațiu) și avem acum doi copii pe pat și două mămici pe lângă pat și de două ori mai multe pungi cu hârtie igienică, prosoape, pamperși, olițe care trebuie ascunse pe după draperii, paturi, pe unde se poate, pentru că vine iar „Vizita” și domn’ Profesor nu vrea să vadă bagaje în saloane. 

Vizita de la 15:30 s-ar putea să fie și mai stresantă pentru că, între timp, copilul tău este foarte obosit, ai așteptat cu el pe holuri, o oră la O.R.L., o oră și jumătate la Oftalmologie, două ore la Tomograf, în salon i s-a făcut o puncție unui alt copil și tu ai fost dată afară, pe culoar, și ai stat cu el în brațe trei sferturi de oră, în picioare, n-ai vrut să-l lași să se uite la procedura respectivă, să nu se sperie, cu toate că medicul, cu o grijă infinită față de psihicul copiilor a spus: „Mamele să iasă afară și copiii să rămână pe paturi”. 

Să privească, aș spune eu, nu le mai trebuie filme horror, ce bulină TV, avem aici, pe viu, în salon, să se sesizeze dom’le CNA-ul!

Dacă mai afli de la mama copilului colocatar cu copilul tău că bietul ei copilaș are o boală contagioasă (meningită, de exemplu) tacâmul e complet. Faci puțin scandal, te duci la prima asistentă, o întrebi, îți zice că ea nu știe nimic, te trimite la asistenta-șefă, care se uită în fișa copilului nou-venit și într-un final îl mută într-o rezervă. Dar el a stat deja 5 ore în pat cu copilul tău. 

Cam asta poți păți într-o zi și jumătate de stat în spital: ai primit trei „Vizite”, ai ațipit pe un sfert de pat având grijă toată noaptea să nu-ți cadă copilul pe ciment, ai cerut în 3 ore de zece ori o față de pernă și un cearceaf curate și nu ți s-au dat, ai cunoscut o groază de oameni ai muncii care s-au purtat îngrozitor cu tine (poate pentru că sunt plătiți din bani publici), ai așteptat o parte din timp pe holuri și dacă ai avut noroc, să sperăm că nici tu, nici copilul tău nu ați contactat vreo boală pe care nu o aveați înainte de internare.

Am ajuns în spitalul ăsta pentru o evaluare, aveam nevoie de o hârtie care să ateste că operația copilului meu nu se poate face în țară și că poate beneficia de tratament în străinătate.

Dar, domn’ Profesor n-a vrut să-mi semneze hârtia spunându-mi că da, nu se poate face operația aici, nu există aparatură dar că el, din grijă pentru prestigiul spitalului, nu poate semna că nu poate face ceva.

Cred că lipsa de grijă pentru starea psihică a pacienților și a însoțitorilor acestora este cel mai îngrijorător fapt care se petrece acolo, mai îngrijorător chiar decât prețurile practicate la șpăgile doctorilor. Mi-am dat seama de ce se întâmplă asta: acest spital este în aceeași curte cu cel mai mare spital de Psihiatrie din țară și probabil că au o înțelegere să-și furnizeze unii altora pacienți. 

Doza de ficțiune: „Bine ai venit pe Terra!” de Ala-Tatiana Memiș 

Doza de ficțiune: „Prima călătorie” de Emilia Grecu 

Doza de ficțiune: „Delirul magic” de Ada Mușat 

Doza de ficțiune: „Portocale” de Anca Pantazi 

Pentru a participa la selecţie, puteţi trimite microficţiuni la adresa florentina@revistadepovestiri.ro. 

Autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea în Viața Medicală și pe site-ul www.viata-medicala.ro.