Scriitorul Andrei Panțu („Tonomatul”, editura Humanitas) ne-a trimis recent pentru rubrica „Doza de ficțiune” o proză scurtă.
Doza de ficțiune: „Anatomia vietăţilor interioare”, de Nicoleta Balaciu
Doza de ficțiune: „la pachet”, poezie de Mihai Vasilescu
După ce Radu plecă să ia popcorn şi sucuri, Roxana simţi că toată lumea şi totul din jur se îndreaptă către ea. Câteva cupluri venite din stânga o ridicară în picioare, grăbite să ajungă la locurile lor; un grup de adolescenţi gălăgioşi din dreapta îşi ocupau şi ei scaunele, vorbind şi râzând tare, strigând unii după alţii; sistemul de surround sound emise un sunet ca de tunet asurzitor, care îi induse imediat o stare tensionată. Apoi, peste toate, vocea gravă a unui actor: Our lives are the sum of our choices. Un alt bărbat gonea pe o motocicletă şi frâna brusc chiar în faţa unei prăpăstii verzi, dincolo de care se înălţau vârfuri înzăpezite de munţi. And we cannot escape the past. Îşi dădu seama abia pe la mijlocul trailer-ului. „E Tom Cruise. De ce nu l-am recunoscut imediat?” se întrebă ea. Feţele din jurul ei păreau să se distorsioneze, ca nişte reflexii neclare pe ecran, iar un fior rece îi străbătu şira spinării. Lumea devenea tot mai străină. Închise ochii, trase aer adânc în piept — însă aerul era agitat şi apăsător —, şi își dori ca iubitul ei să revină mai repede.
Bărbatul se întoarse cu punga de popcorn şi paharele de cola chiar când începeau logo-urile studiourilor de film. O sărută pe obraz. Erau împreună de atâţia ani, iar atingerea buzelor lui părea diferită, un pic mai aspră ca înainte, iar ea se întrebă de ce. În timp ce îl privea, un gând înfiorător îi trecu prin minte: bărbatul arăta ca Radu, dar nu era el. Ecranul se întunecă, apoi se umplu de picături de ploaie care formau cercuri fugitive într-o baltă. Cillian Murphy le privea îngândurat, iar o explozie portocalie părea să nu lase nimic în urmă. Oppenheimer. Atmosfera întunecată a filmului îi adânci neliniştea. Se uită de câteva ori pe furiş la bărbatul de lângă ea, care urmărea filmul. Ceva părea diferit, dar nu putea stabili exact ce anume. Radu, care altădată ar fi fost atât de absorbit și tensionat la un film de Nolan, urmărea acum totul cu o detașare de nerecunoscut. Se surprinse că se întreabă ce se întâmplase cu iubitul ei cât plecase să cumpere popcorn, şi dacă chiar el se întorsese cu adevărat. Pe măsură ce trecea timpul, ecranul se estompa şi se îndepărta în întuneric, era tot mai mic, iar chipul bărbatului de lângă ea părea tot mai mare şi mai străin. Şi totuşi, trebuia să fie Radu. Când Oppenheimer reflecta asupra consecinţelor, ea se simţea captivă în propria minte, incapabilă să aibă încredere în propria ei percepţie. Însă, când Hiroshima explodă sub un uriaş nor portocaliu, ea ştiu că nu mai poate ignora senzaţia chinuitoare că era ceva în neregulă cu bărbatul de lângă ea. În timp ce genericul de final se derula pe ecranul negru, se ridicară în picioare, el îi întinse mâna, ea i-o dădu ezitantă.
— Ţi-a plăcut?
— Da.
Ieşiră pe hol. La urma urmei, Radu era implicat în toate proiectele alea extrem de importante și inovatoare, pe care le urmăreau tot mai multe corporaţii şi instituţii ale statului. Cineva ar fi putut să-i urmărească, să-l răpească și să pună pe un bărbat care îi seamănă să-l înlocuiască.
El merse la baie, ea profită de răgaz şi se duse la bufet.
— L-aţi văzut cumva pe prietenul meu? A venit acum trei ore să cumpere popcorn şi sucuri.
Tipul din spatele tejghelei zâmbi indiferent şi, i se păru ei, un pic batjocoritor.
— Vin mulţi oameni aici. Cum arăta?
Se gândi să-l descrie, însă nu-i venea nimic în minte.
— Am o poză cu el.
Scoase iPhone-ul şi trecu rapid prin fotografii. I se păru că durează o veşnicie până când găseşte una. O poză cu amândoi pe o plajă din Grecia. I-o arătă tipului.
— Da, cred că a fost pe aici.
— Credeţi, sau...
Auzi paşi care se apropiau. El era. Nu trebuia să ştie. Puse iPhone-ul la loc în buzunar şi merse spre el. În timp ce se apropiau unul de celălalt, Roxana își dădu seama că se pierduse ceva esențial; Radu, care altădată părea mereu preocupat și reflexiv, arăta acum ca un străin care se mișca cu gesturi mecanice.
— Hai să mergem.
Ieşiră din mall şi luară un Bolt până acasă. Ea rămase cât mai tăcută, vorbea doar dacă era neapărat nevoie.
— Eşti OK?
— Da. Sunt doar obosită.
Se înserase, intrară în bloc, iar un cuplu de vecini, care cobora scările, îi salută din mers. Ei ar trebui să îşi dea seama. Dar, pe de altă parte, abia dacă s-au uitat la noi. Şi oricum, ce ştiu ei? Îi vedem o dată la câteva săptămâni. Am putea fi străini, şi dacă cineva ne-ar fi lăsat să intrăm în bloc, ei tot ne-ar saluta din obişnuinţă.
După ce intrară în apartament, el îşi luă o bere, porni pe televizor un serial pe Netflix şi se aşeză pe canapea. Ea se închise în cameră. Acum că era singură, putea să nu mai pretindă că totul e în regulă. Avea nevoie de aer, aşa că respiră cu greutate. OK, ce fac acum, cu cine vorbesc?
Încercă să se liniștească și să reflecteze asupra situației. Ar trebui să văd dacă am aceeași stare și mâine. Până atunci, își propuse să-l observe cu atenție, să caute indicii. Zăcu pe pat, lipsită de vlagă, un minut, două, zece, în timp ce continua să audă zgomotele televizorului și foșnete neclare din cealaltă cameră. Iar apoi decise, în sfârșit, să-și schimbe repede hainele și să adoarmă, cu gândul că dimineața îi va aduce mai multă claritate. Însă era prea târziu. Sunete de pași se apropiau tot mai mult. Ar fi putut să se prefacă repede că doarme, însă era atât de agitată încât el ar fi observat imediat.
El intră în cameră, stinse lumina, se aşeză pe pat şi o sărută pe gât. O, nu, nu acum! Dar cumva, totul era din nou ca înainte, ca în vremurile bune. Îl vedea la lumina palidă a felinarelor care băteau prin geam, şi părea din nou să fie Radu. El îşi dădu jos tricoul, îl scoase şi pe al ei, se lipi de ea şi continuă să o sărute. Avea aceleaşi mişcări, textura corpului lui părea aceeaşi cu care se obişnuise atâţia ani, avea aceeaşi temperatură plăcută şi caldă.
Chiar în momentul în care el intra în ea, îşi aminti. Exista un mod sigur de a afla dacă era el cu adevărat. Cicatricea. Era undeva pe spate, și Roxana era una dintre puținele persoane care știau despre ea. El o căpătase cu câțiva ani în urmă, când se prăbușise de pe bicicletă în timp ce era în vacanță în Toscana. Ea știa. Avusese grijă de el, îi curățase rana și îi schimbase bandajele timp de câteva zile, când durerea era insuportabilă și cicatricea abia începea să se formeze. Era destul de sigură că cicatricea avea forma unui L, cu vârful îndreptat în sus. În timp ce el continua să împingă tot mai tare și mai adânc, ea îl îmbrăţişă și se răsuci într-o poziție neobişnuită, încercând să îi simtă și să îi vadă partea din spate a umărului. Cicatricea era acolo. O putea simți cu vârful degetului, reuşi chiar să o vadă timp de o clipă. Dar vârful L-ului era îndreptat în jos.
Simți atunci că textura pielii lui era diferită, mai aspră, neplăcută la atingere. Chiar și parfumul lui părea altfel — un miros ușor înțepător, ca și cum ar fi fost străin. El împinse tot mai repede. Ea îl simţi cum termină. Închise ochii, îi strânse şi simţi cum o năpădeşte un val de greaţă. Aşteptă până când el adormi şi se strecură în sufragerie, încercând să facă zgomot cât mai puţin. Îi căută în buzunarele de la blugi telefonul şi actele. Erau într-adevăr ale lui. Putea fi o dovadă suficientă. Însă, pe de altă parte, nu însemna nimic. Înlocuitorul ar fi putut să-i ia totul. Se întoarse în pat şi încercă cu greu să aţipească.
A doua zi era sâmbătă. Se trezi devreme şi îşi făcu o cafea. Se trezi şi el. Ea îl observă cu atenţie. Cel puţin la suprafaţă, părea să aibă aceleaşi mişcări şi tabieturi. O linguriţă de zahăr în cafea. Felii de pâine prăjită cu unt, pe care le ungea meticulos. Apoi dădu drumul la laptop şi trecu parola. Ea observa totul cu atenţie, cu coada ochiului: era parola corectă. El îşi verifică emailul, intră pe Facebook, îl închise, apoi porni Netflix-ul pe televizor. Logo-ul audio, ta-dam, însoţit de N-ul roşu care apărea pe fundal negru, se mărea imediat şi se dizolva în linii verticale de toate culorile.
Acum e acum. La ce o să se uite? Ea făcu un efort și îşi aminti că Radu obișnuia până de curând să binge-uiască Sherlock, potrivit pentru firea lui analitică. În schimb, el alese Brooklyn Nine-Nine. Încercă să rămână calmă.
— Dar nu te uiţi niciodată la sitcom-uri.
— Am văzut The Office. Mi-a plăcut.
— Nu continui cu Sherlock?
— L-am terminat.
— OK.
Mai târziu, în baie, Roxana intră pe telefon. Aveau același cont de Netflix. El avea dreptate, toate episoadele de pe profilul lui apăreau vizionate până la capăt. Cum era foarte agitată, avu nevoie de ceva timp să îşi dea seama: el ar fi putut pur şi simplu să bifeze manual toate episoadele, ca să pară că le-a urmărit. Își aminti din nou de cicatrice. Trebuia să o vadă încă o dată. Până la urmă, asta părea singura modalitate prin care putea să fie sigură.
Pentru asta, avea nevoie să-i vadă din nou partea din spate a umărului. Însă trebuia să găsească momentul potrivit. Îi propuse să meargă la Therme. Asta ne-ar face bine. Am putea să înotăm și să ne relaxăm.
— Nu, n-am chef, spuse el. E prea aglomerat. Prefer să stau acasă, să mă odihnesc.
Rămase să se uite la serial. O altă idee era să-l surprindă în timp ce făcea duş. Doar că orele treceau, iar el nu dădea niciun semn că ar fi vrut să facă asta. În cele din urmă, Roxana înţelese că singura altă ocazie de a-i vedea cicatricea era una pe care ea o detesta. Când el se schimbă și veni în pat, ea îl aștepta. Îi sărută gâtul, îl prinse de guler și încercă să tragă în jos de cămașă. Cu toate astea, cămașa nu cobora suficient, nu putea să vadă locul care o interesa. El o sărută, iar apoi stinse lumina. Ea o aprinse din nou.
— Las-o de data asta. Vreau să încercăm aşa.
El ridică din umeri, dar consimţi și se urcă pe Roxana, în timp ce ea îi scotea cămașa. Încă părea același bărbat întunecat și străin care apăruse în noaptea de la cinema și profita de noua lui poziție. Când văzu din nou cicatricea și îşi dădu seama că nu era aceeași pe care o văzuse în Toscana, simţi cum o cuprinde un val fierbinte de adrenalină. În timp ce el îi imobiliza brațele pe pat, se întărea și împingea tot mai tare, ea se simţi în pericol știind că un străin e călare pe ea și, în același timp, îşi dădu seama cât de plăcută era întreaga experiență.
Duminica îi reveni starea de nelinişte. Citi articole online, pe iPhone. O afecțiune îi atrase atenția în mod special: sindromul Capgras. O tulburare în care o persoană are iluzia că un prieten, soț, părinte, un alt membru apropiat al familiei sau un animal de companie a fost înlocuit de un impostor identic. Poate că am asta. Însă, pe de altă parte, cicatricea chiar nu e cum mi-o amintesc. Seara mergeau la un restaurant. Făcuseră rezervarea cu câteva zile în urmă. Și poate că era un moment bun să-i spună lui Radu despre asta. Încă nu era sigură. Să vadă mai întâi cum decurg lucrurile.
Se duseră la restaurant, la ultimul etaj al unui turn din Piaţa Presei Libere. Ospătarii, îmbrăcați elegant, se agitau în toate direcțiile. La câteva mese mai încolo, o trupă live cânta piese suave de jazz. Se întunecase şi de acolo, de la înălţime, vedeau blocuri luminate din toate părţile Bucureştiului. Parcul Herăstrău era de asemenea iluminat, cu excepţia lacului, care părea întunecat şi tăcut. Comandară o sticlă de vin roșu. El ceru un steak medium-rare. „E alegerea lui obișnuită în nopțile astea,” se gândi ea, „dar, pe de altă parte, ar fi putut să învețe ce îi place lui Radu.” Ea comandă un risotto cu ciuperci. Apoi se uită la el. Părea calm, poate prea calm. Roxana vru să-i spună la ce se gândea, însă nu-şi găsea cuvintele. În schimb, roti vinul în pahar, şi se uită cum lichidul roşu căpăta inflexiuni aurii în lumină. Deschise gura şi se auzi o voce.
Doar că era vocea lui.
— Habar nu am cum să spun asta. Știu că n-are cum să fie adevărat. Dar de când am fost la film vineri, tot am senzația că s-a schimbat ceva. Îmi dau seama că poate nu e nimic, dar nu pot să scap de sentimentul că Roxana pe care o știam s-a îndepărtat și că în locul ei e cineva diferit.
Ea rămase încremenită, cu gura întredeschisă. Am avut exact aceeași impresie despre tine, exact aceeași, exact despre tine, despre tine, repeta o voce în mintea ei, implorând-o să o spună cu voce tare. Din motive pe care nu le putea înțelege pe deplin, nu putea rosti însă niciun cuvânt. Dădu pe gât paharul de vin.
Tot ceea ce își putea aminti înainte de seara din cinema părea încețoșat, de parcă le-ar fi trăit într-o altă viață. De parcă existența ar fi început odată cu filmul de vineri. Imaginea cicatricei îi reveni din nou în minte, însă de data asta era o multitudine de imagini, de cicatrici diferite, și unele dintre ele aveau vârful L-ului orientat în sus, iar altele aveau vârful L-ului îndreptat în jos. Îşi aminti vag de o mică operaţie pe care Radu ar fi avut-o acolo, una pe care ea o uitase. Deși imaginile erau tulburi, păreau să formeze cea mai clară amintire din viața ei de dinainte.
Roxana își mai turnă un pahar de vin, mâna îi tremura, în timp ce continua să-l asculte pe Radu. El avea o privire vag absentă și distantă, pe care o ai atunci când încerci să găsești cuvintele potrivite. Amândoi știau ce urma să spună.
Doza de ficțiune: „Altele decât plimbarea pe canale”, proză de Isabela Brănescu
Doza de ficțiune: „Corpul omului de hârtie”, de Sara I. Paisa
Pentru a participa la selecţie, puteţi trimite microficţiuni la adresa florentina@revistadepovestiri.ro.
Autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea în Viața Medicală și pe site-ul www.viata-medicala.ro.
Imagine generată cu inteligența artificială
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.
Da, sunt de acord Aflați mai multe