Mici surprize  

„Doamna doctor”, aud vocea Rianei, asistenta mea. Deși nu o văd, după tonul vocii îmi dau seama că ceva nu este în regulă. Ridic privirea din cartea ce îmi captivase atenţia. Riana are braţele încrucișate la piept, se mișcă de pe un picior pe celălalt. Ochii de culoarea cerului înainte de furtună mă privesc cu o urmă de frică amestecată în iris.

„Ţi-l...”, își apropie sprâncenele una de cealaltă, „amintești pe domnul Udrescu?”, adaugă pe nerăsuflate.

O repulsie ca a polilor de același sens ai unor magneţi mă trăsnește.

„Nu vreau să-l mai văd în viaţa mea!” Mă ridic în picioare în timp ce tonul vocii crește cu fiecare consoană. 

Riana își desparte sprâncenele, se apropie de mine, buzele i se arcuiesc. Îmi pune o mână pe umăr, face o mișcare, ca și cum ar da praful jos de pe halatul meu, sau este încercarea ei de a mă consola. Șoptește: 

„Nasol, e la ușă, cu un buchet mare de flori în mână”. 

Preţ de câteva secunde doar o privesc, așteptând să spună că glumește. Când realitatea ajunge în cel mai îndepărtat colţișor al minţii mele, trag aer, îl trag cu setea unui om ce bea apă în deșert, să-mi inunde plămânii, să mă sufoc, să dispar.

Dar încercarea dă greș, așa că îl eliberez. Duc mâna dreaptă la frunte, îmi frec tâmpla. Rostesc prima idee care îmi trece prin cap. 

„Spune-i că sunt în concediu.” 

„Te-a văzut când ai urcat”, zice Riana ridicând sprânceana dreaptă, parcă râzând de încercarea mea de a fugi. Mă strânge de umăr. „E
doar un alt pacient.” 

Da, un pacient care mi-a lăsat o surpriză, de fapt mai multe, mici, umblătoare. Trec mâna prin păr, asigurându-mă că încă este acolo.

„Abia am scăpat cu părul intact, m-a alergat bărbată-miu prin toată casa, să mă tundă, când a aflat că am luat păduchi. Sunt încă traumatizată.” 

Un ciocănit în ușă întrerupe monologul meu, singurul mod de scăpare este blocat. Așa că hai să ne înfruntăm demonii faţă în faţă. Îmi îndrept spatele. 

„Imediat!”, ţip, ca un urlet de bătălie.

Îmi caut armele. Scot elasticul de păr din buzunar, îmi prind coama într-un coc strâns. Iau boneta de la Riana, acoperind scalpul, în
loc de cască de luptă. Îi cer o mască Rianei. 

„Dă-o cu niște parfum! FFP2 să fie.” Riana se întoarce cu spatele la mine, aud cum caută prin sertare. Simt mirosul de lavandă îmbrăţișându-mă, inima începe să se mai calmeze. 

Iau repede masca de la ea, o fixez pe faţă, mă așez pe scaun, cu spatele drept, capul puţin ridicat, mândră de armele mele de luptă. 

„Intră!”, strig. Acum sunt pregătită, adaug în mintea mea. 

Un om, cu părul spălat, proaspăt spălat, de această dată, cu colțurile gurii până la urechi, intră cu pași ce par dubli față de înălțimea sa. Părul de culoarea întunericului contrastează cu culoarea albă a pereților. Iar florile de culoarea sângelui sunt în același ton cu scaunul pe care stau în acest moment. 

Omul lasă florile pe măsuța din fața biroului și se așază pe patul de consultații aflat la nici un metru în fața biroului. 

Doamna doctor, vă mulțumesc din suflet pentru tratamentul de data trecută, acum nu mă mai mănâncă deloc capul” zice cu cea mai radiantă voce. 

„Cu drag!” 

„Dar acum am altă problemă.”

„Ce anume?” 

„Mă mănâncă burta.” 

„Hai sa vedem”, zic ridicandu-mă de pe scaun. Cu fiecare pas pe care îl fac, simt că ceva se luptă cu lavanda din aer. Când ajung lângă el, nici masca FFP2 nu mai face față. Mă lovește același aer ca atunci când cineva a deshumat un mort îngropat de trei zile. Iar ca să își facă curaj, a stat într-un bar și a golit pahar după pahar încă vreo trei. Lacrimile îmi încețoșează privirea. 

„Ridică bluza” șoptesc, gâtuită de nodul din gât. 

Mă întorc spre Riana.

„Mănuși?” Se pune să caute prin sertare, după o secundă scoate o cutie, dă din cap în semn de nu. 

Superb. Mă uit la mâini pe ambele părți, nu am nici o tăietură, deci nici o cale de acces pentru microorganisme. Merge fără.

Îmi întorc privirea la abdomenul pacientului. 

„Aici, în jurul buricului mă mănâncă cel mai rău, la genunchi și... și în zona...” Face semn spre zona inghinală.

Văd leziunile roz în jurul ombilicului, mici ridicături. 

Fac repede stânga-împrejur spre birou, cu viteza luminii scriu rețeta. I-o dau. Domnul Udrescu pleacă. 

Mă duc la baie, mă spăl cu săpun, o dată, de două ori. Aud pași în urma mea. 

„Câtă panică” zice Riana printre râsete. 

„Scabie” răspund grăbită. 

„Avea râie?” Dau din cap sus-jos, mă împinge cu umărul, se apleacă deasupra chiuvetei să facă aceleași mișcări ca mine. 

Doza de ficțiune: „Frâna” de Emilia Grecu 

Doza de ficțiune: „Rezonanţă feerică” de Ovidiu Lorenz 

Pentru a participa la selecţie, puteţi trimite microficţiuni la adresa florentina@revistadepovestiri.ro. 

Autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea în Viața Medicală și pe site-ul www.viata-medicala.ro.