Doza de ficțiune: „Îngerul potrivit” de Viorel Prodan 

Doza de ficțiune: „Cu un om mai puţin” de Bianca Bândilă 

Déjà vu

Am ajuns la 11:00 la clinică. Am intrat, am cerut o cartelă pentru etajul opt și mi-am pus botoșii și halatul cât am așteptat liftul. Tata era îmbrăcat și avea sacoșa de 
rafie pregătită. 

— Dosarul e la asistente.

Am mers la camera asistentelor și m-au trimis la casieria de la parter pentru externare. Acolo erau toate documentele; după ce plăteam, le primeam și puteam să plecăm. Am coborât și am așteptat la o coadă relativ mică. Cei dinaintea mea aveau întrebări și nelămuriri. Eu voiam doar să plătesc. 

Când m-a sunat mama, cu câteva luni înainte, să-mi spună să caut un urolog în București, că e posibil ca tata să aibă probleme la prostată și rinichi, mi-am zis că, orice ar fi, nu vreau să repet povestea cu tiroida și cancerul care m-au făcut să stau sute de ore pe holuri de spitale. 

Acum vreo zece ani, mama mă sunase să-i găsesc un oncolog la care să vină cu tata în București. Știam că el a avut sau că are cancer și cam atât. Nu știam detalii și, într-un mod ciudat, nu mă interesa. Conștient sau nu, am ales să uit lucrul ăsta. Eram un corporatist cu asigurare medicală privată care fugea de cozi și spitale cu vopsea scorojită. Era totuși vorba de tata, așa că trebuia să arăt că îmi păsa. L-am dus la un specialist la Spitalul Universitar și ni s-a spus că tumoarea îi înconjoară tot gâtul. După câteva zile, s-a operat.

Am ajuns seara la spital și încă nu ieșise din operaţie. Mama era stresată că nu a reușit să dea plicul cu bani doamnei doctor, iar eu eram agitat că nu prea știam cum ar fi trebuit să mă simt în astfel de situaţii. Operaţia a durat 10 ore. Nu știu ce aș fi putut face pe culoarele alea. Nu sunt bun la așteptat sau la a arăta că îmi pasă de alţii. Chiar dacă e vorba de tata.

După o zi, a ieșit de la terapie intensivă. Și-a pierdut vocea aproape complet și era extrem de liniștit. Nu l-am văzut niciodată preocupat. Poate nici nu își dădea seama de ce se întâmplă în jurul lui. Mama hotărăște când să se interneze, el se internează. Eu îi spun când să mă aștepte la poarta spitalului și el mă așteaptă. El nu își dorește decât să joace table și să bea din când în când 50 de votcă. Probabil că una dintre cele mai mari victorii pentru el e să găsească sticla de afinată ascunsă de mama printr-un dulap.

Ajuns acasă, a fost sărbătoare:

— Bunicu’! 

— Te-ai întors sănătos! 

— Mi-a fost foarte, dar foarte, foarte dor de tine! 

Eram invidios pe fiică-mea. 

*

Era probabil hramul, altfel nu îmi explic de ce erau atât de multe rude în vizită, când mama ne-a trimis pe mine și cei doi frați să-l chemăm acasă. Aveam 5 ani când ne-am dus să-l aducem acasă. Lucra ca sudor într-o curte aproape de noi. Mai aveam câteva sute de metri până acolo când am văzut un nor de lumină în față. E tot ce îmi aduc aminte din ziua aia. Asta și agitația din casă când sora cea mare le-a povestit ce s-a întâmplat. Eu nu văzusem decât norul de lumină. 

După un timp, am aflat că la ultima sudură tubul de oxigen i-a explodat și el a fost trimis zece metri în aer. A stat câteva săptămâni în comă din cauza comoției cerebrale la Iași. Nu știu cum era înainte. Au urmat discuţii despre vreme și cam atât. Următoarea mea amintire legată de tatăl cu care am împărțit un apartament e legată de seara în care m-am întors din Satul Mare de la Olimpiada Națională de fizică. Eram obosit și supărat și mi-a întins o cutie cu un stilou albastru. I-am mulțumit sec fiind conștient că a fost oricum cumpărat de mama. În rest nu mi-a zis nimic, dar nici eu nu i-am cerut vreodată vreun sfat. 

*

A mai stat o săptămână la noi, să-și revină de la operație înainte să plece acasă. În fiecare dimineață, Ana, fiică-mea, mergea în sufragerie și-l întreba dacă nu vrea și el un sandwich cu ursuleț. Tata îi răspundea că nu, că a mâncat deja dar îi mulțumește.  

În ultima zi am plecat amândoi pe jos spre o terasă din Herăstrău. Ne-am luat fiecare câte o Timișoreana și nu aveam ce să ne spunem. Simțeam nevoia de apropiere, voiam să aud povești așa că l-am întrebat cum a fost în Constanța, unde a stat câțiva ani, înainte să se întoarcă în satul natal ca să se căsătorească cu mama. Cu vocea lui răgușită și pierdută, a început să-mi spună aceeași poveste pe care am auzit-o înainte de fiecare internare și după fiecare externare. Despre armată, despre munca în port, despre pachetele de țigări pe care le primea și le schimba pe băutură pentru că el nu a fumat niciodată. 

Dimineață m-a sunat mama să mă roage să-i caut un doctor pe gastro în București. În două săptămâni au oricum programare la un oncolog, dar între timp a început să-l doară stomacul și a făcut un CT la abdomen. Doctorul din oraș i-a spus ca are cancer la pancreas. Stare terminală, neoperabil, dar să vedem totuși. A decis să nu-i zică și lui, să nu-l mai chinuim. 

I-am zis OK și m-am întors la sedința de pe Zoom. Am rezistat doar zece minute să vorbesc de ce mai avem de făcut până la sfârșitul lunii, până când m-am scuzat și am ieșit. Am luat o coală albă de la imprimantă și mi-am căutat stiloul albastru ascuns pe unul din rafturile bibliotecii. 

         Dragă tata,

Citiți și: 

Doza de ficțiune: „Sindromul Rainbow” de Tina Ion 

Doza de ficțiune: „O zi într-o altfel de realitate”, de Oana Aștefănesei-Stanilov

Pentru a participa la selecţie, puteţi trimite microficţiuni la adresa florentina@revistadepovestiri.ro. 

Autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea în Viața Medicală și pe site-ul www.viata-medicala.ro.