Amintirile au năvălit peste mine și m-am trezit în anii tinereții mele la Teatrul din Ploiești, unde am lucrat și m-am împrietenit cu niște oameni deveniți adevărate legende ale teatrului românesc. Printre aceștia s-a numărat și Florica Mălureanu. 

Nebunatică, cu o feminitate fantastică, cu exactitate de profesor de matematică realiza decoruri neașteptate. La vremea aceea aveam o serie de scenografi de mare talent și ea făcea parte din această panoplie. Decorurile, care erau extrem de simple, laconice, concise, reduse la esențial, începeau normal, la baza scenei, și se pierdeau în înălțimile de deasupra, de parcă voiau să străpungă norii.

Uneori cromatica aluneca de la sumbru la pastel. Costumele le concepea în concordanță cu caracterul personajului, dar și al actorului interpret. Lăsa actorilor un spațiu liber de joc, având grijă să nu le îngreuneze mișcarea, deși elementele de mobilier erau foarte judicios selectate.

La Teatrul din Ploiești am avut fericirea să-i privesc creația scenografică la spectacolele Rețeta Makropulos de K. Čapek (dec. 1965), Privește, înger, către casă de Thomas Wolfe (aprilie 1967), Vioara timpului fugar de Ch.Charpentier (oct. 1967), Amintirile rămân veșnic vii de Irwin Shaw (oct.1968).

Rețeta Makropulos a fost pusă în scenă de o altă mare personalitate a teatrului românesc, György Harag. Florica și Harag se completau reciproc în exercițiul creației. Era un adevărat miracol felul în care se înțelegeau fără cuvinte. Doar dintr-o privire sau un simplu gest și fiecare știa ce dorește celălalt.

Florica Mălureanu era o adevărată camaradă. Nu era distantă, era plină de umor, avea distincție, avea, cum se spune, stil de mare doamnă. Ne era dragă tuturor. Când apărea, lumina spațiul și degaja o simpatie unanimă. Era întotdeauna directă, mergea la esență.

Când se întâmpla să lipsească, ziua aceea parcă era altfel... devenind anostă. Ținuta ei nu avea nimic provocator: niciodată nu purta pantaloni, iar rochiile ei treceau ușor de genunchi. Părul negru, întotdeauna pieptănat cu o cărare pe mijloc, îi dădea o distincție aparte. Uneori avea alura unei vedete hollywoodiene. Am prețuit-o mult. Ne înțelegeam foarte bine. Era imposibil să n-o iubești pe Florica. Era o minune de om. 

Dumnezeu s-o țină în lumina sa!