Doza de ficțiune: „Crepuscul” de Anca Pantazi 

Doza de ficțiune: „Renaștere” de Maria Ciurea

Cu un om mai puțin 

— Mă întreb câţi oameni ar trebui să moară în faţa mea, ca eu să-i cred pe cuvânt că suferă, spuse bărbatul cu vocea vălurită de alcool.

— Cu mine ai fost blând, mi-ai ţinut mâna până când s-a făcut întuneric. Ţi-am văzut durerea în ochi, de parcă tu erai ăla care a venit cu organele codiţă, atârnând după tine.

— Era la început, eram tânăr, eram nou. Munca la spital mă făcea să cred că pot face ceva să meargă bine, dar camera de urgenţă e un loc de durere și pierdere. Astea, combinate, m-au făcut să mă pierd. 

— De fiecare dată când bei prea mult vii și vorbești cu mine. Mai nou, ești aici în fiecare zi. 

— Te deranjează că vin în fiecare zi? Ai lucruri mai bune de făcut?

Femeia oftă.

— Sunt moartă, frumosule, nu mai am niciun lucru de făcut, bun sau rău.

— Da, te-am omorât eu, câteodată uit asta.

— Te rog! Eram ca și moartă din momentul impactului, mașinile-și înșală oamenii cu dracul de fiecare dată când au ocazia. Relaţie toxică. Vrei asta să fie o altă seară în care îţi plângi de milă? 

Bărbatul își lăsă bărbia în piept și refuză să întâlnească ochii femeii.

— Mi-a zis că vrea să divorţăm, spuse el în șoaptă. 

— Și ești rușinat de asta? 

— I-am spus că îmi e totuna dacă stă sau pleacă și, după, am venit aici. 

— Și îţi e totuna? 

— Știi bine că da, văd bucăţi de oameni în fiecare zi, bucăţi pe care trebuie să le ţin în viaţă, să le și repar, aia-i durere. Aia-i durere adevărată. Oameni pretutindeni mor în chinuri, în fiecare zi. Ei au probleme, nu eu. Până și problemele lor par doar niște cioburi aruncate într-o fântână. Își strigă durerea în faţa mea și singurul lucru la care mă pot gândi e că am văzut mai rău. 

— Cu mine ai fost blând, ai fost tânăr, dar ai înţeles. Viaţa te schimbă și traiul greu te întărește, nu că aș ști multe despre viaţă, am avut o sclipire și m-am dus. Poate că e mai bine așa. 

— Dacă mă întrebi pe mine, nu ai pierdut nimic. De asta mă lasă, zice că sunt rece, că sunt orb, că nu mai văd ce ar trebui să văd și că nu mai sunt în totalitate om. A căzut și s-a lovit zilele trecute. I-am spus ce să facă și mi-a spus să o las în pace că o doare. Am lăsat-o.

Mai luă o gură din băutură. 

— La început, continuă tot el, nu puteam ajuta, plângeam și urlam împreună cu morţii, acum dacă îi aud zbierând, mă gândesc că e foarte bine, măcar sunt pe jumătate în viaţă. Au aer în plămâni. 

— Pentru toate plătim câte un preţ. Ești doctorul care gândește la rece în orice situaţie, ești un om admirat. 

— Da, ce frumos! Am devenit doctor și am uitat să fiu om. Îmi văd viaţa cum fuge de lângă mine și nu-mi pasă să o opresc. 

— Deci divorţezi. 

— Divorţez. 

— Și la mine cât ai să mai vii? 

— Atât timp cât oamenii o să moară, cât încă mai sunt sicrie pentru copii. Doar până atunci și, după, te las în pace. 

— Bine, mâine la aceeași oră? 

— Bineînţeles, spuse bărbatul și își bău ultima gură de whisky. 

Se duse în dormitor și adormi un somn fără vise. Viaţa și moartea începură din nou următoarea zi. 

Doza de ficțiune: „Sindromul Rainbow” de Tina Ion 

Doza de ficțiune: „O zi într-o altfel de realitate”, de Oana Aștefănesei-Stanilov 

Pentru a participa la selecţie, puteţi trimite microficţiuni la adresa florentina@revistadepovestiri.ro. 

Autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea în Viața Medicală și pe site-ul www.viata-medicala.ro.