Newsflash
Cultură

Doza de ficțiune: „A Doua Șansă”*, de Allex Trușcă

de Redacția Viața Medicală - dec. 1 2023
Doza de ficțiune: „A Doua Șansă”*, de Allex Trușcă

Allex Trușcă, autorul romanului „I put a spell on you...”, ne-a trimis pentru rubrica „Doza de ficțiune” o povestire SF.

Doza de ficțiune: „Grabnic Ajutătoare”, de Maria Ceauș 

Doza de ficțiune: „Planuri”, de Anca Pantazi 

A Doua Șansă* 

Marion se apropie de fereastra cu geam reflexiv și apăsă absentă pe micul touch-screen, lăsând să pătrundă raze anemice de lumină. Parcă tot fumul ridicat de la uzinele deschise în ultimul deceniu se îngrămădise acolo unde ar fi trebuit să fie răsăritul. În mahalaua cu blocuri construite din containere modulare în care fusese repartizată în urmă cu cinci ani, când devenise cetățean independent, încă nu se construiseră cele două turnuri de absorție a smogului, iar mijloacele de transport în comun cu filtru Roosengaarde nu reușeau să purifice suficient aer. 

Ce dracu să fac? Mai am până diseară timp să le răspund. 

Își întoarse privirea cu teamă, ca atunci când era elevă a Colegiului Tehnologic Obligatoriu, copiind la teste și auzea un zgomot brusc în spatele ei. Cutia de kevlar purtând logo-ul HMT, albastru, întrerupt de un fel de scalpel chirurgical alb, livrată de o dronă-curier, trona deschisă pe masa din plastic, alături de cutia cu arome artificiale, pe care le împrăștia cu generozitate peste pasta vâscoasă, incoloră și fără niciun gust, numită pompos amestec nutritiv. Cândva, în copilărie, bunicul ei îi spusese că, în urmă cu zeci de ani, un scriitor spusese că dacă vrei ceva cu adevărat, tot universul va conspira să obții acel lucru. Și până în urmă cu două zile, fusese deplin convinsă că își dorește să fie aleasă candidată la Miss A Doua Șansă. Își cheltuise toate economiile, urmărise reclamele celor de la Supermedia până la epuizare pentru a câștiga câteva credite suplimentare, chiar vânduse ceasul de colecție și brățara moștenită de la bunici. Ce dracu să fac? O șansă în viață, atât am vrut, să scap din jegul ăsta. Și tocmai cu HMT. M-aș fi mulțumit și cu cei de la AllDroIT sau cu fanaticii de la Novyy Chelovek…

Era prea devreme să ia o asemenea decizie. Îndreptă mâna cu brățara de identitate multirol către ecranul din perete. 

Transmitem în direct de la Barieră, unde tocmai sunt amplasate noile instalații de rachete Kazimir 2 capabile să treacă neobservate de radarele inamice. Îl avem lângă noi pe generalul Ostopenko împreună cu…

Îndreptă mâna spre ecran și schimbă postul. 

„Întotdeauna oamenilor li s-a părut normal să se împartă în două tabere. Dacă ne uităm de-a lungul istoriei, am avut creștini și musulmani, Antanta și Puterile Centrale, Aliații și Axa, NATO și Rusia plus China, acum suntem noi și Lumea Întâi, cine știe ce va fi peste o sută de ani. Ne place să ridicăm ziduri și să-i provocăm pe ceilalți de după ele. Ne credem superiori animalelor, însă doar o mică treaptă ne diferențiază.”

Pe ecran, un omuleț chel, cu lentile groase și o barbă smotocită se agita în spatele unui pupitru, susținându-și cu patimă afirmațiile, spre amuzamentul celorlalți invitați din platou. Dacă n-ar fi nebunii ăștia n-am mai avea de cine să râdem, își spuse femeia, aruncându-și lenjeria pe podea, în timp ce se îndrepta spre duș. 

Ieși de sub jetul fierbinte, se sprijini cu ambele mâini de marginile chiuvetei și se analiză în oglindă. Femeia cu șolduri late și pline de celulită, cu nas mare și borcănat, cu o față aproape acceptabilă dacă n-ar fi pierdut decisiv bătălia cu cuperoza, un păr scurt și rar, sâni cu puțin mai mari decât ai bărbatului cu care împărțea patul de câteva ori pe lună îi reaminti motivul pentru care se înscrisese la tombola pentru concursul de frumusețe. Nici n-o interesa prea mult să ajungă în finală, ci doar să devină o femeie îmbunătățită. I-ar fi deschis multe uși, chiar dacă și-ar fi deschis și ea picioarele aproape la fel de des ca cele care se prostituau pentru o pastilă de tutun sau o pereche de chiloți de bumbac. Chiar nu reușea să înțeleagă apetitul bogătanilor pentru femeile înfrumusețate artificial. În emisiunile de can-can, auzise că Miodrag Koslov, magnatul minelor de cobalt, avea obiceiul să întrețină relații sexuale cu femeile înfrumusețate artificial în timp ce se uita la imagini cu ele înainte de operații. Cum spunea el, boem ca un romantic al secolului trecut, „să nu uităm că diamantul a fost doar un cărbune, prelucrat în condiții extreme”. 

Învelită în halat, cu picioarele încă ude lipăind pe podea, se tolăni pe un fotoliu, în fața ecranului. În ciuda replicilor batjocoritoare a celorlalți participanți la talk-show, omulețul chel se lupta cu ferocitatea unei pisici încolțite de o haită de maidanezi.

„Ascultați-mă bine. Nu râdeți, după mai mult de două mii de ani, conducătorii recurg la aceeași metodă de succes: pâine și circ. Acum ne dau gratuit acel amestec nutritiv peste care turnăm în prostie arome de friptură sau de legume proaspete, fără să fi pus în gură de ani de zile o halcă de carne. Iar toată lumea este mai preocupată de gladiatorii motocicliști și de concursul de miss. În ambele, oamenii mor pentru amuzamentul maselor.” 

Un semnal de alarmă, ca lumina sirenei roșii din filmele vechi de la începutul secolului XXI, i se aprinse în minte. Se uitase în fiecare vineri seara la Turneul Cavalerilor, unde bărbați costumați medieval se înfruntau cu lănci de turnir la viteze de peste 100 km/h. Cele mai incitante înfruntări i se păruseră cele de cinci contra trei, pentru că organizatorii consideraseră că publicul reacționa mai bine când raportul de forțe era dezechilibrat din start. Are dreptate cheliosul. Chiar suntem animale. Gândul i se întoarse la obiectul indeciziei sale. Orice intervenție chirurgicală putea avea un oarece factor de risc. Desigur că accidente se mai întâmplau, oameni mureau și în clinicile de remodelare, mureau și pe stradă, mureau și în posturile de muncă din uzină. 

Se îndreptă spre cubul negru, încă sigilat, și își aruncă ochii pe cronometrul care își începuse numărătoarea în momentul în care drona îi confirmase identitatea. Apropie brățara de identitate de încuietoarea cutiei de kevlar care se deschise cu un fâsâit sec. De pe un pliant din hârtie digitală, cu logo-ul Harpoon Medical Technologies îi zâmbea Maya Angelidis, una din finalistele concursului de Miss din urmă cu trei ani, ajunsă prezentatoare TV și iubită de mare mahăr din industria panourilor fotovoltaice. Trecu mâna peste chipul de zeiță greacă și în locul ei apăru imaginea unei femei șterse, cu buze inegale, cu o pereche nefericită de urechi și un nas cârn de parcă se întâlnise cu un boxer. Grasă, cu o pereche de fleici pe piept și cu atâtea puncte negre pe față ca un dalmațian. Dacă pe asta au făcut-o divă, de ce n-aș reuși și eu? La cum arăta, nu putea prinde decât un post de simplu agent de curățenie. Dar a riscat. 

Răsturnă cutia pe masă și mai multe documente încercară să se ascundă de ea, cucerind spațiul rezervat cutiei de potențiatori de aromă, cremelor de protecție împotriva poluării și recipientului de pastile pentru purificare și regenerare a ficatului și plămânilor. Prima bucată de plastic conținea dosarul ei medical, poze cu ea goală și toate datele personale pe care instituțiile de rang I le colectau periodic. Un gust acru de fiere îi năvăli în gură când văzu cât de umilă și dizgrațioasă i se prezenta femeia din imagine. Nu putea să-i învinovățească pe cei din comisia de angajare pentru poziția pe care o încadraseră, la cum arăta. Și n-ar fi avut nicio șansă de avansare, fără măcar o liposucție sau o rinoplastie. Ce să mai viseze la o mărire de sâni sau o curățare a tenului care i-ar fi deschis multe uși. 

Al doilea dosar conținea trei simulări cu noua Marion Pavloc, după transformările chirurgicale. O frumusețe blondă, cu ten alb de porțelan și ochi de smarald, cu buze conturate cu albastru în prima imagine. O frumusețe roșcată cu păr cârlionțat, cu câțiva pistrui artificiali și cu sânii revărsându-se dintr-un sutien cu cupe neîncăpătoare în cea de-a doua fotografie. O mulatră cu zâmbetul fals al unei actrițe porno, cu sfârcurile împungând o cămașă albă transparentă continua șirul simulărilor. Și urma, probabil datorită vreunei strategii a psihologilor HMT, o ramă în care era o oglindă. Marion cea urâtă, cea condamnată la o existență ternă, a celor care nu aveau nimic de oferit. Ochii i se îngustară, iar dezgustul îi puse un nod în piept. Se gândi să facă o pauză să-și prepare un caferol, dar proviziile erau pe sfârșite și îi datora deja o pastilă Taniei, șefa și prietena ei. 

Înghiţi în sec, numără până la trei și deschise ultimul dosar, lista de operaţii. Rinoplastie, otoplastie, lipoaspiraţie, abdominoplastie, mamoplastie? Riscuri minime și beneficii maxime. Dac-aș fi avut o căruţă de bani să mi le fac până acum, aș fi putut umbla în costum gri, cu cămașă apretată, mirosind a parfum, în locul căcatului ală de salopetă cu înveliș special pentru a opri transpiraţia. Spre surprinderea ei, niciuna din aceste denumiri nu era prezentă în înșiruirile de cuvinte de pe acele bucăţi de hârtie. Textul de acolo suna ca în reclamele care te făceau să te simţi cel mai norocos om din univers că tu ai fost cel ales. Privirea îi frână pe câteva cuvinte. Tehnologie experimentală. Naniţi. Magia secolului XXI. Continuă să citească. Irisurile alergau dintr-o parte în alta ca mingile într-o partidă de tenis. Ritmul respiraţiei și bătăile inimii crescură în intensitate atât de mult, încât femeia se temu să nu facă un infarct. „Beneficiarul se obligă să participe ca subiect de test ori de câte ori este solicitat, pentru o perioadă de cinci ani de la data semnării contractului. În cazul puţin probabil al unor accidente, beneficiarul va fi despăgubit conform anexei...” 

Îi reveniră în minte scandalurile în care fuseseră implicaţi rușii de la Novyy Chelovek cu implanturile lor bionice experimentale, conspiraţii în care o duzină de bombermani erau trimiși dincolo de Barieră în pregătirea unor atentate. AllDroIT fusese și ea în atenţia presei din cauza unor experimente de manipulare genetică eșuate, în care subiecţii au murit în chinuri groaznice. Un film din unul din laboratoarele lor de cercetare stârnise furia opiniei publice, dar banii, electroșocurile și braţul de fier al Diviziei de Securitate închiseseră gurile nemulţumite. Pe unele chiar definitiv. Despre Harpoon nu auzise încă nimic. Asta înseamnă că ori sunt cinstiţi, ori se ascund mai bine decât ceilalţi.

Glasul răgușit al soneriei îi întrerupse misiunea de explorare chiar când voia să studieze brăţara de monitorizare, argintie, cu logo-ul HMT, care se afla pe fundul cutiei. Cătușe ambalate în lux și speranţă. Ca dracu. Se îndreptă înspre ușă, cu capul înfierbântat. Gândurile i se învârteau ca și cum erau aruncate în una din mașinile de centrifugare cu care lucra la uzină. Apasă absentă pe clanţă și zâmbetul fals, de lucrare dentară nouă, al vecinei de la etajul superior inundă încăperea. Cu un cap mai înaltă decât ea, cu lentile de contact de culoarea mării înfuriate, cu fundul bombat și sâni bine proporţionaţi, Diana părea să se bucure de beneficiile estetocraţiei. În mână ținea două pahare de cristal și un flacon luxos cu pastile de vin. Aromă  de lux, de Shiraz australian. Doar Marion știa că sub buzele frumos lucrate și în spatele pleoapelor care trecuseră recent printr-o blefaroplastie se ascundea o personalitate la fel de stabilă ca o masă de PAL cumpărată de la târgul de vechituri. Dar nu avea prea multe prietene.

— Hei, de ce voiai să mă vezi? Iar te-ai certat cu boul ăla? Ți-am zis că te joacă pe degete...

Marion luă paharele din mâna Dianei și se îndreptă spre bucătărie, fără să-și invite oaspetele să ia loc. Știa că are dreptate, însă nu avea aceeași trecere la bărbați ca Diana, nu se învârtea în aceleași cercuri cu ea. Trebuia să se mulțumească cu mai puțin. În timp ce amesteca pastilele efervescente în apă rece, își aminti ultima noapte petrecută cu Arjan. Nu-i plăcuseră niciodată tatuajele lui de pușcăriaș, sau că ochii îi erau mai mereu tulburi de la alcool contrafăcut sau droguri halucinogene. Și cel mai mult îl detesta că nu putea să tacă dracului din gură în timp ce o penetra. Chiar era nevoie să numere de câte ori? Cât a fost atunci? 57 sau 59? 

— Fată, ești nebună! Băi, ce norocoasă ești! De ce nu mi-ai zis mai devreme? 

În pragul ușii de la bucătărie, Diana încerca să-și mascheze invidia, ținând în mână dosarul cu cele trei simulări ale noii Marion Pavloc.

— Norocoasă mică, mă  bucur pentru tine. Sper că ai de gând să accepți. Uite ce beton o s-arăți.

Vocea Dianei trecu prin urechile lui Marion, însă mintea i-o reproduse ca un sâsâit de șarpe. Sigur te bucuri, ți se vede bucuria pe mutră. Poate știi tu să simulezi orgasme, dar acum nu te face credibilă. 

— Nu știu ce să fac. N-am idee.

Sorbi din pahar ca să câștige câteva secunde de gândire și să se replieze. Ca întotdeauna, se simți mică și umilă sub privirile dezaprobatoare care o priveau de sus. Cum o fi să vadă lumea de la aproape 1,80? Fără să spună nimic, se duse glonț la cutie și se întoarse cu dosarul care conținea detaliile operațiilor.

— Uite ce scrie-aici. Naniți. Tehnologie experimentală utilizată pentru a reface țesuturile distruse. Și clauza asta, cinci ani sunt vândută lor în totalitate. O să fiu un căcat de cobai. Ce dracu de legătură am eu cu țesuturile distruse?

— Fată, nebuno. Distrusă ești toată. Îți pune Dumnezeu mâna-n cap și tu dai bir cu fugiții. Când ți-ai permite tu o liposucție sau să-ți pui ceva țâțe mai acătării? Sau să-ți schimbi nasul ăla, parcă te-a bătut Arjan cu peretele. Nu vrei să scapi din mahalaua asta? Vrei să rămâi o biată muncitoare la uzină până te scot din uz? Îmi ești prietenă, și de-asta îți spun că la cum arăți acum, n-o să avansezi vreodată nici măcar la supraveghetoare sau șefă de tură. Eu n-aș sta în dubiu. Mai ales cu HMT. Ăștia-s genii. Acum trei ani au câștigat concursul de miss cu un bărbat, doar ca să-și bată joc de competiție. 

— Ce? Marion nu-și putu ascunde uimirea. Davon Paul a fost bărbat? 

— Și încă unul nasol. Pușcărie, că le-a adormit pe unele cu Rohypnol X și le-a făcut poștă cu prietenii. A avut de ales să ajungă la minele de cobalt pe viață sau să accepte o a doua șansă. Și brusc l-a găsit pe Dumnezeu și a acceptat să devină femeie, că cică își merita karma. Căcaturi din astea… De ce crezi că l-au descalificat? Așa a câștigat Maya Angelidis. Hai că plec. Du-te măcar la o discuție cu ei. Dar eu n-aș rata... 

Ușa se închise cu zgomot în urma Dianei, iar pașii ei cadențați se estompară încet. În urma ei, mai persista un parfum scump, pe care Marion nu și l-ar fi permis din trei salarii. Poate nici din cinci, dacă și-ar mai fi satisfăcut și câteva mici bucurii: caferol, arome de ciocolată sau de brânzeturi franțuzești.

Se așeză din nou înaintea ecranului, dar imaginile și sunetele care veneau dinspre el păreau să o ocolească. Are dreptate Diana. Altele s-ar vinde pe viața pentru șansa asta. Sunt cinci ani. Doar cinci ani și-apoi o să trăiesc în lux, departe de mahalaua asta. Îmi fac o viață mișto… Ca și cum ar fi fost comandată de la distanță, se duse în fața oglinzii, pentru o nouă conștientizare a condiției sale mizere. Dumnezeu îi dăduse, însă nu El trebuia să suporte chestiile alea experimentale. Își îmbrăcă pelerina de protecție împotriva scurtelor ploi acide, înghiți o pastilă pentru protecția plămânilor, și își dosi într-un buzunar interior dosarul cu lista operațiilor prin care ar fi trebuit să treacă. 

Nu așteptă mult autobuzul și se bucură că în interior putea să respire din nou aer filtrat. Își lipi capul de geamul aburit, sperând ca suprafața rece să-i diminueze fierbințeala care o cuprinsese. Prin ceața lăptoasă și otrăvită, panourile uriașe digitale îi zgâriau retina cu tot felul de reclame, sau cu chipul zâmbitor al lui Ruslan Dragovic, părintele estetocrației. Valorile cele vechi erau expirate, așa că eu v-am dat una nouă: frumusețea. Marion oftă, poate în lumea veche ar fi avut șansa unei educații, a unei cariere. Poate lumea n-ar mai fi fost condusă de fețe frumoase și decizii superficiale, poate resursele financiare nu s-ar fi dus toate în armament pentru Barieră și chirurgie estetică. Bunicul îi spusese că în urmă cu câteva decenii, oamenii visau să colonizeze Luna sau chiar Marte. Acum visurile celor din Lumea a Doua se rezumau la netezirea ridurilor și alungiri corporale, îmbuibându-se cu tot felul de amestecuri nutritive și pilule gratuite, oferite cu generozitate de autorități. Despre ce se mai întâmpla în Lumea Întâi, oamenii de rând nu aveau de unde să știe. 

Mijlocul de transport în comun o lăsă chiar în apropierea uneia dintre clinicile HMT, o clădire nu foarte înaltă, din sticlă reflexivă, cu un panou digital pe care apăreau intermitent mutre fericite de oameni noi. Un malac cu față pătrățoasă, cu o căutătură de scanner cu raze X, îi tăie calea cu mâna pe tocul pistolului cu electroșocuri, însă la vederea dosarului de hârtie digitală cu logo-ul companiei, schiță un gest nepăsător și îi indică un hol lung, la capătul căruia se întrezărea un birou.

— Vă pot ajuta cu ceva? i se adresă o blondă cu părul prins într-o coadă de cal, cu buze voluptoase, îmbrăcată într-o rochie neagră care îi punea în evidență talia ireal de subțire.

— Eu sunt… am nevoie… am fost selecționată pentru A Doua Șansă. Aș dori câteva clarificări dacă se poate… Nu înțeleg chestiile astea.

Recepționera răsfoi dosarul pe care Marion i-l trântise în brațe de parcă era din fier încins și îi adresă un surâs forțat, dar de o profesionalitate desăvârșită.

— Felicitări, doamnă Pavloc. Sunt convinsă că toate prietenele dumneavoastră vă invidiază. Dar da, aveți dreptate, e normal să nu înțelegeți termenii de acolo, trebuie o formare specială. Un inginer o să vă ofere toate detaliile. Până atunci, doriți cumva o cafea?

Cât de bine arată femeia asta! Și cafea reală. Dumnezeule de când n-am mai băut… 

Cu ochii aproape închiși, adulmecă mirosul lichidului brun și fierbinte, alunecând pe curba timpului până în ziua în care împlinise zece ani, când primise de la bunic o carte veche, scrisă de un tip numit George Orwell. Bătrânul îi spusese cu o mină foarte gravă că se temea ca lumea se va schimba ca în acele pagini, că toată noua societate e un palat de cleștar construit pe o fundație mocirloasă. Nu apucase să citească acele file impregnate cu urme de unsoare și scrijelite cu creionul, iar după ceva ani, când se mutase în locuința repartizată, o vânduse unui magazin de vechituri. Sorbi o înghițitură lungă, și cu ea luă amintiri, regrete, imagini dintr-o altă viață în care erau oameni cărora le păsa de ea.

— Doamnă Pavloc, domnul inginer Markovic vă poate primi acum. Urmați-mă, vă rog.

Marion păși pe un coridor lung, străjuit de rame foto digitale din care fețele lucrate ale foștilor clienți, ajunși persoane de vază datorită operațiilor HMT, o priveau de sus. Câteva rame conțineau o umbră întunecată, peste care un text intermitent o anunța că următoarea persoană care primește o a doua șansă putea fi chiar ea. Mirosul de dezinfectant și curățenie, amestecat cu cel al cafelei aburinde din cana pe al cărei mâner degetele i se încleștaseră ca o gheară de vultur, o făcu să se simtă murdară, nedemnă de a intra în acea lume care îi o șansă.

Intră în biroul alb, ca un cabinet medical, cu birou și scaune de plastic, cu un fel de bibliotecă în care ochii i se lipiră pe tot felul de trofee și suveniruri. De după un ecran înalt, părea să o pândească un cap cu păr ușor grizonant, cu cărare pe o parte, un pic cam demodată. 

— Bine-ai venit, Marion. Mă bucur să te revăd...

Scaunul cu rotile făcu o mișcare laterală, iar femeia rămase cu gura căscată. Nu se așteptase la așa ceva. Domnul inginer Markovic era Adrian, copilul familiei unde mama sa fusese menajeră. Ultima dată îl văzuse cu câteva luni înainte de a deveni cetățean independent, când dintr-o aparentă bunăvoință ea îl vindecase de rușinea de a fi singurul virgin din cercul său de prieteni, iar el îi promisese că va avea grijă de ea. Cam așa cum promit toți bărbații, după cele câteva minute de efort, fix înainte de a adormi. Acum omul dinaintea ei o privea cu bucurie sinceră și pentru prima oară, Marion simți că în sfârșit vede un zâmbet nedisimulat. Lăsă capul în jos rușinată și se prefăcu preocupată să se așeze pe scaunul din fața biroului. Încă nu se îndurase să lase cafeaua din mână.

— Mă bucur că domnișoara Alice te-a repartizat la mine. Felicitări pentru șansa primită, meriți să scapi din cloaca asta. Ai suflet bun, păcat să te irosești aici. Ce pot face pentru tine?

Modul în care bărbatul o spusese părea să insinueze că își amintește favoarea pe care ea i-o făcuse și că puteau să aibă o discuție sinceră. 

— Adrian… n-am înțeles nimic din documentul ăla. Speram că cineva o să mă lămurească. Bine c-am dat de tine. Și-am înțeles că există riscuri și că oricum, în caz de reușită sunt sclavul vostru 5 ani. Lumea tot vorbește de conspirații, de bombe umane, de experimente periculoase… Lămurește-mă tu, te rog. De dragul vremurilor trecute.

Ce dracu. Nu-i veni să creadă că spusese asta. Însă bărbatul nu fu deranjat. Se întinse peste birou și luă un soi de eprubetă subțire cu un lichid argintiu vâscos.

— Spune-mi, Marion, ce știi despre naniți? Sau despre nano-medicină?

Nimic din tonul lui nu indica superioritate sau tendința de a o lua peste picior. Marion lăsă umerii jos, ca atunci când era la școală și nu avea nici cea mai vagă idee ce să răspundă.

— Păi… știi. Nu mare lucru. Ce-am auzit în presă, iar la Colegiu nu ne-au spus mai nimic, decât că sunt tehnologia viitorului. Tataie, care era mai religios, zicea că sunt uneltele diavolului dacă pică pe mâna cui nu trebuie. 

— Înțeleg. Mi-ar lua prea mult să-ți explic și nu am decât jumătate de oră la dispoziție, apoi trebuie să intru într-o operație. Trebuie să-i programez pe ăștia mici pentru o fractură de femur. Fumezi?

Femeia apucă țigara, ca și cum bărbatul i-ar fi dat o poruncă. Se înecă și tuși, nu mai pusese gura pe tutun adevărat din adolescență, iar cele electronice nu o încântau defel. 

— Naniții noștri au fost proiectați să refacă ținuturile afectate. Imaginează-ți că pot fi programați să refacă țesuturile după un tipar. Cum făcea mama ta prăjituri de ziua mea, în formele moștenite de la bunica… Ăștia mici, continuă domnul Markovic ca un profesor la tablă, învârtind eprubeta pe degete, au nevoie de o perioadă de una-două săptămâni de adaptare, ca să învețe cum este organismul. După perioada asta, intră în hibernare, ca să nu activeze sistemul imun. Evident, pot să apară inflamații, puroi, în zonele în care sunt injectați, dar e normal ca organismul să reacționeze. Nimic ieșit din comun până aici. Există și cazuri rare în care naniții sunt rejectați de organism, și atunci tot procesul este anulat. Dar cum am spus, sunt cazuri rare. Mă urmărești până aici?

Aha. Ca un vaccin, până acum nu e nimic așa de groază. Marion sorbi cât putu ea de senzual din cana de cafea care se răcise și mai trase un fum, înainte de a da din cap aprobator. 

— Bun, dacă e clar, mergem mai departe. Aici s-ar putea să nu-ți placă. Să începem de sus în jos. După anestezie, fața este distrusă. Se dau la o parte pielea și musculatura, iar apoi sunt sparte oasele feței. Se acoperă apoi cu piele și naniții își fac treaba pentru care au fost programați. Noi îi reprogramăm constant, ca să respecte pattern-ul pe care îl impunem. Adică unul dintre cele trei variante obținute la simulare și pe care le-ai primit în colet. Există aici o probabilitate ca procesul să dea greș, să apară diformități sau să intervină chiar decesul…

Toată liniștea și relaxarea care o cuprinseseră la vederea bărbatului pentru care fusese prima femeie și la banala analogie cu vaccinul se risipiră în fumul de țigară. Gust de fiere amestecat cu cafea i se ridică în gură. Schiță un rictus și înghiți în sec. Încercă să adopte, pe cât posibil, imaginea unei femei stăpâne pe sine, care știe ce vrea.

— Regenerarea țesutului durează două, maxim trei zile. Însă apoi este nevoie de două-trei luni pentru recuperare, în care trebuie exersată musculatura, o multitudine de verificări, analize, teste. Urmează o pauză de câteva luni… Nu vrei să bei ceva mai tare? O țin pentru situații mai speciale.

Domnișoara Pavloc nu-și aminti dacă încuviințase sau nu, însă după câteva clipe în mâinile sale se odihnea un pahar cu lichid rubiniu, ușor aromat. Mintea îi rămăsese la cuvintele inginerului, și încerca să-și adune frânturi de idei care-i alergau într-o veritabilă mișcare browniană. 

— Acum, Marion, urmează partea cea mai grea. După vreo trei luni se desfac toate straturile până la os, naniții sunt dezactivați și eliminați. Peste os, se va depune un strat semifluid de tetraflorură de… adică un fel de de teflon și o diflorură de calciu, care nu permite apariția inflamațiilor la nivel local, însă nici nu permite regenerarea în cazul unei leziuni. Acea folie nu mai poate fi scoasă niciodată, și orice rană poate fi periculoasă, chiar fatală. Te simți bine, Marion? 

Nu, nu se simțea bine. Chipul femeii era pictat cu un mix neclar de uimire, nedumerire, groază, repulsie și alte sentimente și stări pe care nu le putea denumi în acel moment. Visul unei noi șanse, al unei vieți în lux și bunăstare părea să se îndepărteze ca un tren pierdut. Ca un nenorocit de Robocop. Că tot îmi plăcuse filmul când eram mică. Mai luă o gură zdravănă de alcool și îi făcu semn să continue.

— Cam asta e cu schimbarea la față. Apocaliptic, nu? râse un pic forțat Adrian. Parcă mama ta era religioasă. Ceea ce unii uită să spună, este procesul de menținere. Cu timpul, fața cea nouă îmbătrânește și apar riduri foarte repede. O perioadă se poate corecta cu operații clasice, cam o dată pe an. Dar rata de degenerare crește și după 10-15 ani, o să fie nevoie de intervenții estetice lunare, apoi săptămânale. Însă noi experimentăm și o tehnologie care încetinește îmbătrânirea celulelor, HMT a alocat fonduri imense pentru asta. Pentru restul corpului e ceva mai ușor, se folosesc atât operații clasice cât și nano-medicină… Multe dintre proceduri se desfășoară în paralel, așa că într-un an subiectul este un om nou.

— E… groaznic, șopti femeia. Cum de acceptă oamenii așa ceva? 

Întrebarea ar fi trebuit să fie dar pentru sine, dar o pronunțase cu voce tare. Bărbatul din partea ei își pierdu și el zâmbetul și păru să șovăie. Marion citi în privirea lui aceeași nehotărâre pe care o avusese cu ani în urmă, înainte să aibă curaj să o roage să se culce cu el. 

— Acceptă, oftă în cele din urmă resemnat inginerul, pentru că n-au de ales. E singura cale prin care pot avea acces la o condiție mai bună, sau dacă întrevăd o scurtătură, chiar la o viață de lux. Estetocrația e doar o spoială aurită peste o grămadă de căcat. Iar rahatul ăsta de Miss pe care-l așteaptă toată lumea e doar o distragere de la adevăratele probleme. La Barieră se concentrează soldați, minele de cobalt sunt pline de pușcăriași vinovați sau nu și jumate din cunoscuți și-ar risca viața fără să stea pe gânduri să fie în locul tău. 

— Adrian, mă sperie ideea de a fi cobai pentru chestii noi. N-am încredere. Ce-ai face în locul meu?

Liniște, prea multă liniște se încăpățâna să se întindă între ei, în loc de cuvinte. Iar bunicul îi spusese de multe ori că niciodată tăcerea nu este de bun augur.

— Depinde, Marion, dacă ai de ales sau nu… Acum scuză-mă, am ceva de terminat. Mi-a făcut plăcere să te revăd. 

În pragul ușii apăruse deja domnișoara Alice, cu aceeași amabilitate forțată, care o conduse către ieșire. 

Am de ales sau nu? Să risc sau să mă zbat în continuare în WC-ul ăsta? Toate informațiile primite de la inginer, discuția cu Diana, omulețul cu urechi clăpăuge din talk-show, deveniră niște cioburi, piese de puzzle pe care nu reușea să le pună cap la cap. Mai avea câteva ore să dea un răspuns. Un claxon grăbit puse o pauză în procesul de așezare a pieselor. Reveni pe trotuar, înjurându-l pe idiotul de la volan care fusese cât pe ce s-o acroșeze cu o rablă hibrid, care fusese în urmă cu peste un deceniu de culoare alb perlat. Idiotul îi aminti de Arjan, care locuia undeva în apropiere. Cum zicea Diana, un sex de rahat tot e mai bun decât nimic, când ai de luat o decizie proastă.

Intră în scara clădirii de beton, vechi de un secol în care locuia cel care îi era iubit cu jumătate de normă, întrebându-se de ce bătrâna cu care se intersectase pe scări o privise cu milă amestecată cu dispreț și urcă până la etajul al patrulea, ultimul, în garsoniera îmbâcsită de fum și mirosuri suspecte, în care mai fusese de câteva ori. Și de fiecare dată jurase că nu mai pune piciorul pe-acolo.

Ajunse în fața locuinței din răzbăteau zgomote înfundate. Apropie urechea de ușă, desluși o voce sacadată de femeie și un numărat. 42… 43… 45. Nenorocitul dracului, mi-a promis că nu mai face. Introduse codul de acces apăsând pe tastatura înțepenită cu atâta forță, gândindu-se că înfigea degetele în ochii mizeriei de om aflat acum în extaz. Trânti ușa de perete, și năvăli peste ei cu furia unei furtuni tropicale.

— Morții tăi de nenorocit, iar mă înșeli, bă? Cine-i curva asta?

Femeia cealaltă se uita la fel de uimită și furioasă, așa că Marion bănui că era una la fel de proastă ca și ea. Doar că proasta aceea arăta ceva mai bine, chiar și cu unele semne de operații nu prea profesionist executate.

— Ce cauți, fă, aci? se stropși Arjan către cea care îl prinsese în fapt. Nu ți-am zis că-s plecat din oraș? Nu fă circ acu’, că ne-aude tot blocul. Du-te acasă, vin eu și vorbim.

— Nemernicu’ dracului, ai zis că nu mai faci, să te iert… Ai terminat-o cu mine. Și curva asta, de pe unde-ai adunat-o?

Nefericita care îi privea se ridicase în picioare, cu cearceaful acoperindu-i sânii și începuse să-și revină din uimire. Părea încă indecisă către care dintre cei doi să-și verse furia. În cele din urmă, rațiunea și solidaritatea feminină deciseseră.

— Idiotule, mi-ai zis că mă iei de nevastă. Am riscat pușcăria când ai adus drogurile alea la mine și acum… Tu te arzi și cu urâta asta?

Învelită în lenjeria albă și cam pătată, ca o mireasă din filmele vechi de groază, se îndreptă cu palma ridicată îndreptată spre obrazul bărbatului adulter. Un pumn îi veni în întâmpinare, lovind-o în maxilarul drept și femeia înotă cu mâinile prin aer, în timp ce picioarele îi pierdeau contactul cu podeaua. Un zgomot surd, de pepene spart se auzi când ceafa intră în contact cu colțul unui seif de metal, și un pârâiaș de sânge încercă să-și facă drum printre hainele aruncate pe jos. Câteva convulsii zguduiră trupul căzut, iar brățara de identitate multifuncțională pe care o avea la mână, începu să țiuie semnalând lipsa funcțiilor vitale.

— Tâmpita dracului, am pus-o. Acum dronele de securitate o să stea geană pe noi. Trebuie să fugim. Nu sta, fă, ca o mumie! Trebuie să ajungem până la tine! Am ceva acolo.

Nesigură dacă tâmpita era ea sau moarta, Marion încercă să se autosugestioneze că totul era doar un vis prost. Concursul de miss, reîntâlnirea cu Adrian, ratatul din fața ei, proasta care spera să se mărite cu el și acum dăduse colțul… O palmă peste ochi și zbârnâitul dronelor care se apropiau o convinseră că era aievea. Arjan își pusese o cască și o pereche de ochelari, și o trase după el pe scări. Vecinii alarmați de zgomote, se pitiseră înapoia ușilor. 

— Treci, fă, în mașină! Mergem până la tine și apoi fugim dracului de aici. 

Aruncată ca un sac de cartofi pe bancheta din spate a unei mașini vechi, fără computer de bord sau pilot automat, Marion Pavloc începu să-și revină din șoc. Bunicul o învățase câteva tehnici de respirație pe care și le însușise în armată. Straniu, chiar păreau să funcționeze. Ca niște rotițe înțepenite, gândurile începuseră să se miște întâi cu greutate, apoi din ce în ce mai repede. Bărbatul cu mutră de golan de mahala părea să nu mai fie acolo, toate eforturile ei psihice erau conduse de instinctul de conservare. Milogul ăsta o să dea vina pe mine, că am ucis-o din gelozie. Iar Departamentul de Securitate nu pune prea multe întrebări, ne aruncă pe-amândoi în mină. Și ori crap de la radiații, ori nu mai ies în veci. Trebuie să ajung acasă înainte să ne prindă.

Ca un om care părea să aibă suficientă experiență în fuga de forțele de ordine, Arjan reuși să ajungă la clădirea în care locuia Marion, chiar dacă dronele de securitate erau deasupra lor și îi somau să se predea. În depărtare se auzeau și sirenele, din ce în ce mai aproape. Două minute, în maxim două minute ne prind. Trebuie să-l fac să creadă că vreau să fug cu el. Privirea ei se opri îngrijorată pe mânerul pistolului care se întrezărea din torpedoul deschis și pe care șoferul și-l strecură în buzunar înainte să părăsească mașina. Cu coada ochiului, femeia văzu mașina cu girofaruri intrând pe strada lor. 

— Blochează ușa, femeie! îi urlă Arjan, în timp ce se duse în bucătărie și începu să cotrobăie pe sub blatul mesei.

Deși curiozitatea o rodea să știe ce ascunsese nemernicul acolo, se îndreptă gâfâind spre cutia de kevlar din cealaltă cameră. Brățara de monitorizare cu logo-ul HMT era acolo, încă își aștepta proprietara. Urmăritorii ajunseseră în fața clădirii și zgomote de bocanci se auzeau pe scări. Depinde dacă am de ales, eh? Să crap într-o mină din cauza jegosului ăsta? Naniți, robocopi, experimente, cobai, alte căcaturi… Își aminti cele trei simulări de la dosar și de chipul perfect al Mayei Angelidis. La dracu. Puse brățara la mână și confirmă cu amprenta degetului mare. Ușa se făcu țăndări și văzu cum fascicole roșii scrutau încăperile. Un foc de armă veni din bucătărie și primi ca răspuns o salvă de avertizare care făcu peretele să arate ca o imensă bucată de cașcaval. Încă două secunde. De atât mai avea nevoie. Se făcu mică sub masa de PAL, cu ochii țintă la ecran care arăta stadiul conexiunii cu centrul HMT. Înregistrare subiect confirmată. Răsuflă ușurată și ieși cu mâinile ridicate, către bărbații în uniforme negre care o somaseră. 

Comandantul echipei de intervenție se apropie de ea și îi cercetă brățara. Subiect Marion Pavloc. Faza I - A Doua Șansă. Lăsă arma jos, iar ceilalți îi replicară gestul. Arjan, legat fedeleș, se uită la ea cu ochii scoși din orbite.

— Doamnă, sunteți bine? Sper că n-aveți niciun motiv să ne reclamați…

— Sunt bine, mulțumesc. Chiar niciun motiv. Bărbatul ăsta m-a amenințat că mă omoară, ca pe fosta lui iubită. 

— Sunteți în siguranță acum, de unde-l ducem, n-o să vă mai amenințe. Dumneavoastră concentrați-vă pe concurs. Și amintiți-vă de agentul Gritkov când viața dumneavoastră se va schimba. Băieți, duceți gunoiul ăsta la mașină. Doamnă Pavloc, mult succes, bucurați-vă de a doua șansă….

Rămasă singură, Marion luă mâna pe paharul cu Shiraz australian rămas pe jumătate plin. Naniți, magia secolului XXI… se sparg oasele feței… spoială aurită peste o grămadă de căcat… diformități sau chiar deces… o nouă șansă… depinde dacă ai de ales sau nu. Ea trecuse de acel moment. Se apropie de geamul reflexiv, luminile vehiculului care îl luase pe Arjan nu se mai reflectau pe suprafețele celorlalte clădiri ca un uriaș stroboscop al vechilor cluburi de noapte, iar zumzăitul dronelor se estompase. Femeia nu văzuse niciodată soarele atât de clar îndreptându-se spre asfințit. 

Pentru a participa la selecţie, puteţi trimite microficţiuni la adresa florentina@revistadepovestiri.ro. 

Autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea în Viața Medicală și pe site-ul www.viata-medicala.ro

revista de povestiri partener la Doza de Fictiune Viata medicala

Doza de ficțiune: „Fluturi în insectar”, de Isabela Brănescu 

Doza de ficțiune: „Măi, tată!”, de Dana Voicu 


Notă autor:

*text scris în 2019, încă mai avem timp (spune Allex Trușcă)

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe