Doza de ficțiune: „Fluturi în insectar”, de Isabela Brănescu 

Doza de ficțiune: „Măi, tată!”, de Dana Voicu 

Planuri 

Îi dansa în pântec o inimă nouă. Un ritm proaspăt, crud și rapid ca un tremur de primă întâlnire, dar sigur și apăsat ca o condamnare la moarte. 

Acel punct mic de pe monitor era plin de viaţă. Era o împletitură-n patru de cromozomi, de X-uri și Y-uri, de acizi dezoxiribonucleici, de gene, de fenotipuri și genotipuri, de carne și suflet, toate agăţate-ntr-o inimă nou-nouţă, ca într-o piuneză. 

Pentru un timp auzi doar un ţiuit prelung. Gura doctoriţei se mișca, dar nu auzea nimic. Gândurile, în schimb, îi erau atât de aglomerate. Avea cele mai lipsite de maniere gânduri. Îi treceau prin cap fără să le fi dat voie, nu se așteptau unele pe altele ca să se consume. Veneau buluc în capul ei sprijinit pe salteaua de cauciuc rece a patului de consultaţie. 

Se simţea puternică. Trupul pe care-l crezuse bun de nimic, acela care îi tremura la fiecare emoţie, care o durea la fiecare dezamăgire și care se șubrezea la fiecare viroză sau lovitură primită de la viaţă, se încăpăţâna să nască un trup nou. Iar odată cu noua creaţie, avea să se reînnoiască și el. 

Apoi se gândi că ar fi bine să-l cheme și pe Sergiu, să audă și el cum bate inima asta puternică. Să audă și el setea de viaţă, nerăbdarea celulelor de a se divide și de a se specializa. Să intre în miezul momentului așa cum intrase în miezul vieţii ei și îi schimbase drumul. 

— Felicitări! Totul pare în regulă. Sarcina are 8 săptămâni. Vă voi recomanda un complex de vitamine, acid folic și hidrataţi-vă bine. Peste o lună ne revedem și cu rezultatul analizelor de sânge pe care vi le voi recomanda acum. 

Asistenta îi puse un șomoiog de șerveţele pe burtă. Se șterse mai mult intuitiv, dar cu multă grijă. Ca și cum burta ei era un ou a cărui coajă fragilă s-ar putea sparge oricând. 

Știa doar că intrase în cabinet de frică să nu fie bolnavă și acum primi vestea asta mare cât toate planurile ei. 

Voia să o întrebe pe doctoriţă dacă e adevărat că va avea un copil, dar tocmai asta îi spusese. Nu știa dacă are voie să mai meargă la serviciu, dacă poate să se mai ducă la dansuri și dacă mai poate călători în Kenya, așa cum plănuise. 

Se uită la ceas. Era 14:35, așa cum își calculase ca să poată ajunge la întâlnirea de la 16:00 cu clientul. 

Murmură un „Mulţumesc!”. Își trase bluza peste pielea încă umedă și încercă să se bucure. Îi venea să sară ștrengărește de pe un picior pe altul, dar nici asta nu știa dacă are voie. 

Sergiu o aștepta cu ochii în telefon. Nici nu observă când Ana se apropie de el. 

— Gata? E totul bine? o întrebă mai mult din complezență, politețe. 

— Da. Totul bine. Hai, repede, că nu vreau să ajung ultima la prezentare. 

Și-a pus recomandarea pentru analize în geantă, a plătit consultația și a ieșit împreună cu Sergiu din clinică. 

— Dacă nu ajung la timp, mă dau ăștia afară. E fițos rău clientul. 

Au fost singurele cuvinte pe care le-a putut spune în mașină. 

Acum că știa ce se întâmplă în corpul ei, și mai ales că se simțea mai sănătoasă ca niciodată, a ales să nu-i spună nimic lui Sergiu. 

Chiar dacă el era tatăl biologic al copilului, nu era sigură că ar vrea să fie tatăl copilului până la capăt. 

Poate că era un partener bun pentru nopțile lungi de vară și poate că avea cu el cele mai intense discuții despre religie, psihologie și alte teme care o fascinau. 

Dar era el însuși un copil. 

Chiar dacă avea 30 de ani, nu putea să se încreadă în planurile lui de viitor. Visa cai verzi pe pereți cu expozițiile lui de sculptură și artă murală. 

În schimb, ea avea bani puși deoparte pentru zile negre, avea apartament luat prin Prima Casă și mașină de serviciu. Nu mai pui și un post de director de vânzări într-o companie mare, de unde ar putea intra în concediu de îngrijirea copilului pentru câteva luni, iar apoi ar plăti lejer creșa sau bona, în funcție de ce decizie va lua. 

La final de zi, o să-l sune și o să-i spună că nu vrea să mai vină la ea. Că nu vrea să mai continue această relație și lucrurile vor intra pe un făgaș cât se poate de normal. 

Va merge la consultațiile periodice singură sau cu Dana, prietena ei, și apoi, când va naște, o va chema pe Mioara, mătușa din partea mamei să o ajute. 

Rotițele i se învârteau în cap și aduceau în prim-plan soluții înainte ca ea să intre în panică. Era modul ei de a gândi pozitiv. Așa o învățase maică-sa în cei 14 ani în care a fost prezentă în viața ei. Chiar și după ce a murit, răpusă de un cancer de a cărui ereditate Ana se temea constant, fata își făcea planul la rece, căutând rezolvări și neavând timp pentru durere. 

Mai avea un pic până la serviciu. Telefonul îi era descărcat. 

— Cât e ceasul?

Sergiu, oprit la semafor, se uită la monitorul telefonului. 

— Mă sună de la clinică. 

Ana îl privi contrariată. Apoi își dădu seama că lăsase numărul lui Sergiu pentru a fi contactat în cazuri de urgență. 

În obraji simți fierbintele rușinii din clasa a șaptea, când o prinsese maică-sa că și-a modificat nota la teza de la mate. 

Sergiu era blocat. În ochi îi scânteia vina de a fi încă un iresponsabil. Un copil în corp de adult, de la care alții aveau așteptări pe care el încă nu le putea duce. 

— Mda, mda! Sigur, îl luăm data viitoare. 

— Ce voiau? 

— Voiau să știe dacă vrei să păstrezi si pozele de la ecografie, cele cu bebelusul. Le-ai uitat în cabinet. 

Din spate se auzi un claxon prelung, și încă unul. 

Semaforul era verde. 

Doza de ficțiune: „Răpirea sau Obstetrykalion din Sarkynos” de dr. Dașcău Voicu 

Doza de ficțiune: „Dantele interioare” (partea a doua) de Monica Radu 

Pentru a participa la selecţie, puteţi trimite microficţiuni la adresa florentina@revistadepovestiri.ro. 

Autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea în Viața Medicală și pe site-ul www.viata-medicala.ro.