Citeam recent în Medscape mărturisirea unei tinere doctoriţe din SUA care nici nu visase să devină medic de familie. Acum, când este MD și MPH (echivalentul medicului primar), Alexa Mieses Malchuk vorbește despre medicii de familie cu „o pregătire medicală largă, care le permite să-și dezvolte o varietate de abilităţi într-o varietate de medii de practică”.

Și în SUA, „medicul de familie este medicul de care au nevoie comunităţile, el fiind cel care este capabil să consulte și să trateze (nota mea: până la un anumit nivel) pacienţii din primele zile de naștere până la vârsta senectuţii, cu cele mai variate probleme de sănătate”.

A fost oarecum ciudat să citesc că și în Statele Unite există încă americani care consideră că medicul de familie nu este medic specialist, ci doar un generalist care doar a terminat facultatea de medicină (și în SUA e nevoie de absolvirea unui rezidenţiat pentru a deveni medic de familie).

Pe lângă aceștia, în România există și pacienţi care consideră că medicul de familie este medicul lor personal care poate fi deranjat oricând în timpul săptămânii, la orice oră, cu toate că programul de lucru oficial al medicului de familie este afișat la cabinet.

Chiar și acum, când scriu aceste rânduri, am răspuns la apelul unei paciente. De ce am răspuns, deși sunt în timpul programului meu liber? Pentru că timpul mi-a permis. Și nu am regretat că am răspuns, pentru că am reușit să rezolv situaţia fără a implica serviciul de urgenţă 112.

În general, pacienţii mei știu că pot să mă sune când au probleme și că eu răspund atunci când pot. Și că dacă e o urgenţă și eu nu pot răspunde, trebuie să sune la 112.

Vreau să mai amintesc doar o „poveste” în care nu am regretat că am răspuns apelului telefonic. Eram în drum spre Timișoara, spre o conferinţă medicală. Mă oprisem la o benzinărie în Arad, când am fost sunat de pe un număr necunoscut.

Recunosc că am răspuns fără chef, dar imediat ce am auzit vocea disperată a unei bunici, am intrat în „modul de acţiune”. Bunica, având în braţe nepoata în șoc anafilactic (edem, cianoză, dispnee cu tiraj glotic, transpiraţii) de la o înţepătură de viespe, mă întreba ce să facă pentru a-și salva nepoata.

Pentru că era deja în mașină (auzeam zgomotul de rulaj al mașinii pe șosea), i-am spus să sune urgent la 112, să anunţe că are un copil în șoc anafilactic, că vine cu ea spre Oradea și să stabilească un punct de întâlnire cu Ambulanţa.

La circa 5 minute am sunat-o eu pe bunică și am întrebat care e situaţia: copilul era în aceeași stare, dar erau așteptaţi de două ambulanţe la intrarea în Oradea.

Din fericire, cazul s-a rezolvat cu bine, copilul fiind preluat în stare agonică de medicii de la Ambulanţă și salvat contra cronometru. De aceea eu, unul, mă străduiesc să răspund (când pot) apelurilor telefonice, chiar și când nu sunt în programul de lucru.

Revenind la Alexa Mieses  Malchuk, consider că fiecare autoritate locală sau naţională ar trebui să conștientizeze că „medicii de familie sunt medici de îngrijire primară certificaţi de consiliul de specialitate de medicină de familie, pentru a îngriji pacienţii de toate vârstele și identităţile, pe tot spectrul vieţii lor și în contextul comunităţilor lor”.

Cu alte cuvinte, medicina de familie este coloana vertebrală a oricărui sistem medical modern, performant. Și asta pentru că medicul de familie rezolvă cele mai multe cazuri medicale, utilizând minimum de resurse
medicale.

Citiți și: „Doctorul” din farmacie vs dr. Google