Avem un oraș care agonizează, cu șoferi la tot pasul, nemulțumiți de sufocările de trafic și de bulevardele care au devenit „unioniste europene”, unde avem pistă de bicicliști folosită doar de câțiva doritori de pedalare și bandă pentru autobuze pe unde se strecoară rar un taxi. 

La toate acestea se adaugă maratoanele din centrul orașului sau de pe arterele cele mai importante ale acestuia, unde, de asemenea, în „weekend”, când circulația se relaxează, asistăm la o maree de claxoane, șoferi nervoși și poluare maximală, pentru că toate noile trasee înregistrează un aflux și timpi de așteptare departe de ceea ce se întâmplă într-o zi de lucru. 

Și de aici noile testere de poluare, de curând instalate, care ajung în zona roșie și pe lângă care bietul pieton trece fără să ia în considerare nivelul de SO2, NO, CO etc. Mă întreb câte știe el despre aceste valori și dacă le atribuie o semnificație. 

Ultimele decenii au introdus noi jucători pe piață: poluarea cu factori care țin de parcuri industriale, de mașini, de comportamentul uman etc. Soluții sunt, dar orașul acesta avea din start o altă concepție arhitecturală, care a rămas învechită, desuetă, și pe care se încearcă să se construiască o capitală modernă, dar cu clădiri vechi, cu cartiere dezvoltate în periferie. 

Însă nici măcar pentru acestea nu sunt dispuse și prevăzute căi de acces moderne, largi, cu semafoare inteligente, alternând cu parcuri pe măsură. La contraofertă regăsești din plin aceleași construcții, unele peste altele, cu străduțe meschine sau private, pe care nu poate intra nici măcar mașina de pompieri.

De aici, încotro?

Pentru că în București ritmul de construcție este accelerat și nu se mai lasă niciun loc viran, mă întreb adesea unde se va ajunge. Și pentru că anul acesta și iarna joacă feste majore, schimbând săptămânal hainele cu o primăvară precoce, cu un sezon uscat, care încurajează infecțiile virale și bacteriene, spitalele sunt aglomerate cu astfel de complicații. 

Acestea decimează în principal o populație vârstnică, ce a refuzat să se vaccineze la timpul potrivit. În momentele de poluare maximală, acest eșantion populațional plătește un alt tribut greu maladiilor ce se coafează perfect pe epidemiile virale. 

Poate că profilactic ar trebui să pedalăm și pe partea de plan urbanistic, pe cea de educație a celor care pot renunța la mașină în favoarea bicicletei sau mersului de jos. Astfel, ar trebui să dăm o mai mare utilitate pistelor moderne deja existente.

 Să nu uităm și de zonele verzi, hibridizarea sau electrificarea automobilelor, dar și de spiritul insuflat bucureșteanului, care trebuie să gândească altfel pentru el, pentru familia lui și orașul lui. 

Altfel vom ajunge în două ipostaze nedorite, conform unor aforisme poate mai puțin cunoscute, dar cu mare ecou în ceea ce privește Capitala: „pentru unii bucureșteni, şi Parisul înseamnă provincie” (Valeriu Butulescu) și „decât să trăiești la București, mai bine să mori la Paris” (Constantin Ardeleanu).