În condițiile unei afecțiuni psihiatrice severe, el ajunge să comită un număr de crime care transformă orașul Gotham. Personajul central este interpretat de Joaquin Phoenix care, pe lângă cariera actoricească prodigioasă, este recunoscut drept un activist social. El a câștigat recent premiul Oscar pentru cel mai bun actor, pentru modul în care l-a interpretat pe Joker / Arthur Fleck.

Într-un cadru teoretic, analiza acestei pelicule ne conduce spre curentul realist din cinematografie (în special din filmul documentar) și către creșterea interesului global al oamenilor față de suferințele mentale. Vorbim de o accentuare a conștientizării sociale cu privire la depresie, anxietate și alte patologii psihiatrice. Ultimul aspect este intens discutat în sociologia medicală și se face apel la o serie de teorii sociologice devenite clasice.

Copie infidelă a faptelor reale

Există o diferență notabilă între ceea ce se numește cinematografie realistă și ceea ce înțelege profesia medicală drept un fapt transmis într-un mod realist. Filmul nu transmite o imagine „reală”, adică una care să reproducă modul în care vederea noastră observă realitatea. Condițiile tehnice de filmare și o serie de artificii artistice sporesc impactul vizual, iar filmul aduce o serie de imagini repetitive cu o anumită cadență.

Este clar că realismul cinematografiei este doar o copie infidelă și artificială a unor fapte reale: se pot transmite asperitățile și detaliile acesteia, dar mesajul către public poate fi diferit de realitatea științifică. Realismul este, practic, o formă de stil prin care se întăresc anumite caracteristici ale realității, tocmai prin sentimentul fals al onestității realității recreate artistic.

Pentru profesia medicală, realismul poate fi înțeles ca „certitudinea” oferită de știință care, însă, nu este suprapusă cu „credibilitatea” mesajului transmis prin actul artistic. Tocmai această „credibilitate” creată cinematografic este principalul vector pentru transmiterea mesajului și pentru păstrarea unor prejudecăți.

Bolnavul psihiatric, împins la periferia societății

Vedem astăzi că nu ne putem baza pe un echilibru adecvat al informării corecte, cu toată evoluția tehnologică adusă de internet. Procesele de stigmatizare, de reprezentare socială eronată și de înțelegere deficitară a unor stări patologice se perpetuează, fără a exista acțiuni concrete de corectare. Bolnavul psihiatric este împins din ce în ce mai mult către o periferie a societății.

Imaginea clasică sociologică de „azil” sau „închisoare” rămâne una actuală. Cum se întâmplă? Din punct de vedere tehnic, pare facil și cu un rezultat forte și, poate, de aceea este și foarte uzitată. Se realizează o adevărată portretizare a bolii psihice și a efectului social negativ pe care îl are.

Accentuarea brutală vine tocmai prin atașarea puternică cu acțiunea criminală aflată în opoziție cu viața ca valoare socială fundamentală. Consecințele sunt ușor de intuit: perpetuarea unor stereotipuri în percepția socială și asocierea puternică, deși eronată științific, între boala mentală și violența extremă.

Efectele opririi medicației asupra pacientului

Nu s-ar putea ajunge aici fără un lanț de cauzalitate și fără o alterare a rolului social de bolnav. Cauzalitatea este tocmai oprirea medicației care devine responsabilă de exacerbarea violenței. Medicația ca proces social are valențe diferite în ceea ce privește suferința psihică, în comparație cu alte aspecte din viața individului, chiar dacă procesul este unul similar.

Rolul de bolnav din perspectivă sociologică este explicat de Talcot Parsons odată cu apariția lucrării „The Social System”. Din perspectiva funcțiilor exercitate în cadrul sistemului social, bolnavul este exceptat de la unele responsabilități normale, are o serie de „privilegii” care vin ca un suport social. El nu e făcut răspunzător pentru faptul că este bolnav, trebuie să manifeste dorința de însănătoșire în contextul obligației de a căuta ajutor potrivit și de a respecta recomandările primite.

Evident, există diferențe notabile între pacienții cu suferințe psihice și cei cu unele somatice. Probabil, diferența cu cea mai mare greutate în modificarea percepțiilor are legătură cu manifestarea empatică a celorlalți membri ai societății.

Comportamente indezirabile, precum întreruperea voluntară a medicației nu reduc empatia cu care sunt priviți acești pacienți în cazul unei suferințe de ordin somatic. Oamenii așteaptă din partea bolnavului să manifeste un comportament anume, unul adecvat social pentru rolul de „bolnav”. Bolnavul psihiatric manifestă comportamente „neașteptate” social, astfel încât reacția empatică este mult diminuată sau absentă.

Frica, un „motor” social

Portretizarea bolnavului psihiatric nu ar putea accentua seria de scheme mentale care conduc la stigmatizare fără amorsarea unui mecanism ancestral de apărare reprezentat de frică. Pe lângă legătura cu anxietatea, frica funcționează ca un „motor” social, inconștient și irațional, dar extrem de puternic. Filmul folosește frica prin multiple tehnici, unele chiar banale, cum ar fi deplasarea personajului printr-un mediu întunecos, singur și cu un fundal sonor acordat scopului.

Responsabilitatea socială este prezentă în film, dar accentele nu se pun în această direcție. Pentru profesioniștii din medicină este evidentă legătura de cauzalitate între patologia psihiatrică și traumă, abuz în copilărie. În plus, vulnerabilitatea acestei categorii la violența din partea altor semeni este una mai mare decât în populația generală.

Tocmai de aceea, cel puțin teoretic, printr-o manifestare a solidarității sociale, există programe de suport pentru grupurile vulnerabile. În ce măsură sunt eficiente aceste programe? Probabil, în aceeași măsură în care noi, ceialți, reușim să diminuăm stigmatizarea acestei categorii de oameni.

Ordine și dezordine în mintea personajului

Factorul economic devine unul imoral care intervine chiar și în oprirea medicației, deși aceasta se vede ca o acțiune individuală a pacientului. Dezorganizarea socială este una în paralel cu cea mentală a pacientului. Ea este ca un element patologic central, alături de ideile de grandoare ale „comediantului genial” și de o serie de alte bizarerii.

Restaurarea unui fel de „ordine” în mintea personajului, evident diferită de cea a unui om sănătos, se face printr-o interferență tocmai cu instituția „azilului”. Acest azil confirmă aspecte imposibile pentru logica mentală a pacientului, producând un fel de reverberație psihotică finalizată prin violența extremă din finalul filmului.

Mișcările de stradă ulterioare și confuzia generală amplifică elemente simbolice. Unele sunt globale (se conturează o mișcare antisistem, de actualitate pentru sistemul social de astăzi) iar altele sunt particulare pentru societatea americană (frica de clovni sau coulrofobie).

Totul pare că se îndreaptă către o situație dezorganizată. Pasajul cinematografic final se potrivește perfect cu tendințele indivizilor care compun societățile de astăzi. Tendințele se manifestă prin senzația lipsei de control asupra propriei vieți, absența predictibilității pentru evenimentele comune și senzația pierderii autonomiei în cadrul propriei vieți. Fiecare individ ajunge să fie vulnerabil în fața acestor simboluri prezentate cinematografic.

Ce fac profesioniștii din sănătate pentru a proteja această categorie de bolnavi și a diminua stigmatizarea? Cum pot fi ei vectori de imagine comparabili cu alții, precum filmul sau diversele canale media? Deocamdată ne bucurăm de o capodoperă cinematografică! Vizionare plăcută!