Profesorul Hugues Duffau, cu o notorietate dobândită în ani de trudă și validată știinţific printr-un număr de 408 publicaţii, 17.332 de citări și un H-index de 73, a continuat indirect cercetările lui Wilder Penfield, neurochirurg american care a studiat cartografierea funcţională a creierului, sensibilizat fiind de Otfrid Foerster, medicul
personal al lui Lenin.

Penfield avea o soră cu epilepsie și încerca să găsească o tehnică chirurgicală pentru astfel de pacienţi, determinând zona din creier responsabilă de crizele epileptice. După deschiderea craniului, pacienţii erau readuși în stare de veghe, iar Penfield stimula electric ariile de pe suprafaţa creierului și observa reacţiile pacienţilor. Așa a descoperit și publicat împreună cu Herbert Jasper teoria homunculusului motor și senzitiv, valabilă și astăzi.

George Ojemann a continuat tehnica lui Penfield 20 de ani mai târziu la Seattle, unde l-a avut invitat pentru un stagiu de formare și pe Hugues Duffau. Reîntors în Franţa, el a aplicat această tehnică a operaţiilor cu pacienţii în stare de veghe în cazul tumorilor cerebrale, și nu al epilepsiilor, cum proceda mentorul din Seattle.

În urma observaţiilor clinice și imagistice, în anul 2000 a susţinut o teză de doctorat despre plasticitatea corticală senzitivo-motorie pe termen scurt, îndrumat fiind de un pionier al cartografierii cerebrale prin imagistică funcţională, profesorul Bernard Mazoyer. Cu greutăţile inerente oricărui început, sfidând invidia confraţilor, profesorul și-a format echipa fără de care nu există performanţă și a pornit la drum, în 1997 fiind primul din Europa care a utilizat această tehnică.

Redefinirea neuroplasticităţii

Cartea Eroarea lui Broca descrie obstacolele, parcursul profesional, cazurile clinice, momentele de maxim consum psihologic, dar și satisfacţiile unor reușite nesperate, mai ales când tumorile erau localizate în arii prin atingerea cărora puteau surveni invalidităţi.

Secondat în permanenţă de echipa sa de profesioniști, cu o răbdare nemaiîntâlnită, profesorul stimula fiecare milimetru de ţesut cerebral, conversa cu pacientul, îi urmărea reacţiile și scotea cât de mult era permis din tumoră, fără să apară deficite funcţionale. Acesta este secretul reușitei și al supravieţuirii îndelungate.

El a redefinit astfel neuroplasticitatea, acea proprietate a creierului de a se adapta/readapta unor situaţii, și a combătut teoria conform căreia anumite arii cerebrale au funcţii bine definite.

De asemenea, a demonstrat că aria limbajului, dacă este afectată de tumoră, poate fi excizată cu grijă, fără ca pacientul să rămână cu deficite, tocmai prin această plasticitate, prin care funcţiile limbajului sunt preluate de alte arii și într-un timp foarte scurt. Cu toate aceste descoperiri publicate, diseminate internaţional, în multe mari universităţi ale lumii se învaţă încă teoria localizării ariilor corticale.

Povestea lui Duffau confirmă constatarea lui Schopenhauer că orice schimbare de paradigmă trece prin mai multe faze: ridiculizarea, iar apoi combaterea cu vehemenţă, ca în final toată lumea să o accepte ca fiind ceva de la sine înţeles. Numai că între aceste etape trec zeci sau sute de ani! Este o lectură captivantă mai ales pentru pasionaţii de neuroștiinţe, care ne îmbogăţește spiritual și profesional.

Citiți și: Criminalitatea interbelică, sub lupa specialiștilor