Este aproape o reacție automată. Întrebări de genul „De ce sunt singur/ă?”, „Ce fac greșit de nu am partener/ă?” sau „Era o vreme când, deși aveam mai puțini bani și o funcție mai mică, tot reușeam să am pe cineva. Ce se întâmplă acum?”. Acestea nu sunt simple reflecții de moment; ele reflectă un efort adânc de a da sens unei experiențe confuze.

Totuși, nu este de mirare că oamenii se întreabă aceste lucruri. Când te simți singur, întrebările de genul acesta par să aibă sens. Ele sunt un fel de încercare de a pune ordine în haosul emoțional. Dar există o problemă majoră cu ele. Nu e atât de simplu. Întrebările acestea nu sunt doar un mijloc de a găsi răspunsuri, ci pot deveni capcane mentale. Mai mult decât atât, profesioniștii din domeniul psihologiei, coachingului sau „trainerii de relații” folosesc aceste întrebări pentru a exploata vulnerabilitatea oamenilor. Aceste întrebări devin o momeală, un fel de ușă de acces prin care te atrag în programele lor „magice” de rezolvare a problemelor, de multe ori cerând sume uriașe pentru promisiuni vagi de „vindecare”.

Ce am observat de-a lungul anilor este că acest tip de întrebare devine un instrument al auto-învinovățirii. O persoană singură ajunge să se cufunde în ele pentru că starea de solitudine o conduce la un fel de introspecție obsesivă. În loc să ajute la clarificare, întrebările acestea creează un fel de cerc vicios. Se transformă într-un mecanism de auto-sabotaj, mai ales când sunt formulate negativ, cum ar fi: „Ce fac greșit?”. Această simplă formulare implică automat ideea că există ceva fundamental greșit în tine. Această idee te trage în jos, te prinde într-o rețea de gânduri care nu face decât să întărească percepția de lipsă de valoare.

Cercetările psihologice sprijină acest lucru

Din punct de vedere cognitiv, întrebările de tip „self-blame” nu fac decât să întărească stima de sine scăzută. De fapt, Sonya Lyubomirsky, o cercetătoare americană, a demonstrat că acest tip de gândire nu aduce claritate, ci mai degrabă accentuează sentimentul de neajutorare. Efectul? O și mai mare încurcare în propria rețea de auto-critică și nesiguranță. Așadar, o abordare mai bună ar fi schimbarea întrebărilor. În loc de „Ce este greșit la mine?”, de ce nu întrebări precum „Ce vreau cu adevărat de la o relație?” sau „Cum pot să cresc și să învăț din experiențele mele trecute?”.

Să analizăm cum ar putea fi formulate aceste întrebări:

Ce îmi doresc cu adevărat de la o relație? 

Această întrebare mută accentul de pe ce nu merge pe ce ți-ar plăcea să obții. E o schimbare subtilă, dar importantă. În loc să fii blocat/ă în gânduri negative, te concentrezi pe ce este cu adevărat relevant pentru tine în acest moment al vieții tale.

Ce mă face să mă simt împlinit/ă? 

În loc să te întrebi de ce nu ai pe cineva, concentrează-te pe ce te bucură și te face să te simți bine acum. Astfel, ajungi să construiești pe ceea ce funcționează deja, nu pe lipsuri.

Ce am învățat din relațiile trecute?

Nu este vorba de ce ai greșit, ci de ce ai învățat. De aici poți construi o imagine mai clară a ceea ce ai nevoie și a ceea ce cauți.

Ce aspecte din viața mea îmi oferă bucurie și satisfacție acum? 

În loc să te lași absorbit/ă de absența unui partener, întoarce-te spre lucrurile care îți oferă deja sens și bucurie.

Cum pot să îmi îmbogățesc viața? 

În loc să consideri singurătatea un „gol”, vezi-o ca pe o oportunitate de a descoperi și construi o viață mai bogată.

Structura gândirii se poate schimba

Aceste schimbări nu sunt doar exerciții de reformulare lingvistică. Ele schimbă complet structura gândirii. De exemplu, din perspectiva neuroștiinței, întrebările negative precum „Ce fac greșit?” activează aceleași circuite neuronale care sunt responsabile de reacțiile la stres și amenințare. Când le folosești constant, creierul tău începe să vadă aceste gânduri ca pe o normalitate. De aceea, reformularea întrebărilor într-un mod pozitiv, orientat spre soluții, nu este doar o strategie mentală – este un antrenament pentru creier. Fiecare întrebare pozitivă întărește rețelele neuronale care sunt asociate cu gândirea creativă și reziliența.

Deci, atunci când reformulezi întrebările, nu schimbi doar răspunsul pe care îl cauți. Schimbi întregul mod în care mintea ta procesează problema. În loc să te pierzi într-o rețea de auto-critică și nesiguranță, ajungi să construiești o fundație de claritate și creștere. Și aceasta este, de fapt, esența unei bune introspecții: să transformi întrebările din capcane ale vinovăției în instrumente ale descoperirii de sine.