Rezultatele unui studiu condus de Samuel Ofei-Dodoo și publicat în Kansas Journal of Medicine, în ianuarie 2020, au arătat că prevalența singurătății în rândul medicilor din Statele Unite era de 43%. Ce i-a împins spre decizia de a rămâne singuri? Sentimentul că nu pot împărtăși, că nu pot fi înțeleși la fel de bine, precum și preocuparea de a nu pune povara problemelor lor pe umerii altora. Totodată, singurătatea a corelat pozitiv cu epuizarea emoțională, epuizarea la compasiune, burnoutul, depresia și ideația suicidară.

Dacă studiile au măsurat, în general, tendința medicilor de a trăi singuri, este mult mai greu de măsurat sentimentul singurătății la medicii care sunt într-o relație. E dificil să poți îmbina presiunea din spital cu familia, responsabilitatea din spital cu nevoile emoționale ale familiei. Experiența din cabinet mi-a arătat dificultățile și provocările pe care le au medicii în relații și dificultatea lor de a povesti partenerului detalii din viața lor profesională. 

Din motivele arătate mai sus și din numeroase altele care nu au încăput în acest articol, cadrele medicale au nevoie de suport social. În cultura noastră, însă, terapia de grup este neobișnuită. Ba chiar este privită cu multă suspiciune și chiar cu respingerea acestei idei, cu toate că ea ar aduce mari beneficii participanților. 

Unde duce lipsa psihoeducației

Lipsa psihoeducației și a psihologiei ca știință în societate face ca medicii să nu apeleze la astfel de servicii. Frica de a fi stigmatizat de colegi, ideea că trebuie să le ducă pe toate și că celorlalți nu li se întâmplă același lucru sunt, de asemenea, lucruri care țin medicii departe de suportul social și psihologic de care au atâta nevoie.

După un an de terapie de grup, feedbackul cel mai frecvent a fost: „Nu am crezut niciodată că problemele mele sunt, de fapt, și problemele colegilor mei, iar acum, că am aflat, mă simt eliberat de o povară pe care am purtat-o toți anii ăștia în sufletul meu”. Împărtășirea grijilor, a emoțiilor, a gândurilor într-un mediu de siguranță ajută cadrele medicale să se înțeleagă mai bine pe ele însele și, mai ales, să nu se simtă singure într-o profesie atât de grea.

Influența singurătății cadrelor medicale are un efect negativ nu doar asupra vieții personale a medicilor, ci și asupra actului medical. De aceea, este de datoria spitalelor, a tuturor unităților medicale să ia modele de bune practici din alte țări și, încet-încet, să le implementeze și la noi. Starea de sănătate mintală a medicilor are o importanță mult mai mare în actul medical decât ne putem închipui și trebuie să facem ceva în această privință.