Sunt un scormonitor perpetuu în căutarea de povești care istorisesc parcursul deosebit al unor oameni ce au simţit mereu că pot să evolueze, că pot să lupte împotriva mediului social din care au provenit și să schimbe mentalităţi, instituţii și comunităţi.

Este cunoscut exemplul fiului unui om simplu din Șurăneștii Vasluiului care a ajuns profesor la prima universitate a ţării, în preajma capetelor încoronate ale României și un nume marcant în neuroanatomie.

Despre el, regretatul C.D. Zeletin îmi spunea: „Dragă Ricy, dacă îi privești fotografiile ai zice că e fiul unui lord englez, nu un fost copil de ţăran”.

Experienţa americană și cea din mediul privat m-au făcut să cred și să-i apreciez pe unii care mai ieri vindeau în piaţă și astăzi sunt lideri înspre care lumea privește cu speranţă.

Ceea ce nu pricep, sau mă fac a nu pricepe, este tocmai modelul anti-poveștii pe care o observ de o bucată de vreme în spaţiul românesc și, mai ales, în cel medical.

Se ia un personaj banal, fără nicio preparaţie, și se numește – politic – taman în fruntea unui spital. Că e spital municipal sau universitar, aproape că nu e relevant. Acţiunea în sine este cea asupra căreia vreau să mă opresc.

Că ai dansat la bară, că ai vândut blugi după Revoluţie ori că ai un trecut de fost valutist nu te descalifică pentru un post de manager de spital. Mai ales dacă între timp, sau în același timp, ai citit, ai studiat și te-au interesat politicile de sănătate și managementul spitalicesc.

Important, ca să-l citez pe Grigore T. Popa, cel la care aţi intuit că m-am referit mai sus, este „să-ţi complici biografia”, adică să adaugi mereu straturi noi de cunoaștere și de experienţă. Indiferent din care zonă a vieţii.Nimic din ce e omenesc nu e neimportant.

Dar să primești o numire doar pentru că te înrudești cu domnul senator sau că ai sprijinit financiar candidatul ajuns diriguitorul orașului, fără a înţelege măcar diferenţa dintre o seringă și un ac atraumatic, mi se pare
asemănător numirilor din vremurile negre comuniste.

Nu este nicio diferenţă între comportamentul tovarășilor, care aduceau în locul unde cu puţină vreme fuseseră personalităţi mai mult decât vrednice, pe unii care cu greu înţelegeau care parte a creionului chimic se introduce în gură, și ceea ce se întâmplă astăzi, când politicul dictează
orice respiraţie instituţională local-regională.

În orașele României s-au schimbat primarii. În unele locuri persoanele, în altele doar costumele. La terase, cu mască sau fără, vechii sau noii ispravnici schimbă pionii.

Între două spumante și un vinars se aruncă nume și se pecetluiesc destine. De oameni și de instituţii. Stropite atât de des, instituţiile acestea ruginesc. De la rutină la rugină e un pas. Și parcă fiecare administraţie convine să îl păstreze.

Îmi vine adesea în minte vorba unui fost student medicinist, care era și studinte în teologie, care o folosea când i se părea lui că oamenii întrec măsura: „Da’ mai frână, frate!”.

Ia mai frânaţi, măi, senatori, deputăţei și primari, și încredinţaţi spitalele profesioniștilor care înţeleg că de la bara de dans la stativul pentru perfuzii este o distanţă care necesită a fi încărcată și cu dansul sinapselor, nu doar cu cel al fesierilor.