Oameni care au plătit cu liniștea, cu siguranța, cu vulnerabilitatea propriei vieți publice. 

Medicii au fost adesea oameni ai științei, ai suferinței omenești și ai cetății. Au îngrijit trupuri, au format școli, au scris, au ridicat instituții și, în momentele decisive, au simțit că sănătatea unui popor se leagă de demnitatea lui istorică, de memorie, de limbă și de dreptul de a-și hotărî singur destinul. De aceea, numele unor medici se întâlnesc în arhivele universităților, spitalelor și societăților științifice, dar și în paginile mari ale luptei pentru unitate națională. 

Între aceste figuri se află Elena Alistar și Grigore T. Popa, doi tineri mediciniști ai Iașiului de la începutul secolului XX, legați prin formație, prin vocație civică și prin credința în cauza românească. Îi putem privi astăzi ca repere ale unei generații pentru care medicina, cultura și datoria față de neam se sprijineau una pe alta. 

Elena Alistar, studentă la Facultatea de Medicină din Iași, a desfășurat o intensă activitate națională, aducând în atenția publicului românesc drama Basarabiei, provincie românească aflată atunci sub stăpânire țaristă. A vorbit, a scris, a mobilizat, a trezit conștiințe. A trecut prin anchete, presiuni, atacuri și încercări de intimidare, păstrându-și forța interioară și rostul. 

Alături de ea, Grigore T. Popa, colegul mai tânăr de la medicina ieșeană, avea să rămână o voce lucidă, verticală și incomodă. În scrisul său, Basarabia apare ca rană istorică, nedreptate politică și obligație de memorie. 

Locul unde durerea și demnitatea se întâlnesc

Există și o apropiere simbolică tulburătoare între cei doi. Rămășițele pământești ale Elenei Alistar se află în Cimitirul Bellu din București, acolo unde se odihnește și Grigore T. Popa, camaradul ei de formație și de crez. Două destine medicale, două conștiințe românești, două nume care ne cheamă să privim Basarabia ca pe o problemă vie a memoriei noastre naționale. 

În acest context, textul lui Grigore T. Popa pe care îl readuc în atenție capătă valoarea unei mărturii. Prin el se vede felul în care un medic format în spiritul științei putea înțelege istoria ca responsabilitate, iar națiunea ca formă de demnitate colectivă. De aici începe, poate, și urgența discuției de astăzi: din întâlnirea dintre memorie, adevăr istoric și datoria de a spune, răspicat, că Basarabia rămâne parte din destinul românesc. 

Textul publicat de Grigore T. Popa la 1 septembrie 1940, în revista Însemnări ieșene, sub titlul „Toate trec în lumea asta, chiar și nenorocirile”, trebuie citit în lumina unuia dintre cele mai dramatice momente ale istoriei noastre moderne. România Mare se sfâșia sub presiunea ultimatumurilor, a dictatelor și a calculelor geopolitice. Basarabia și nordul Bucovinei fuseseră ocupate de Uniunea Sovietică în vara acelui an, iar societatea românească trăia una dintre marile ei clipe de înfrângere.

În acest context, Grigore T. Popa scrie cu o luciditate în care durerea și demnitatea se întâlnesc. Nu este deloc un text al deznădejdii. Sunt cuvintele unei conștiințe care refuză să lase istoria pe mâna celui care a venit cu forța.

Chemarea la conștiință

Profesorul Popa pornește de la memorie. O memorie istorică formulată limpede, aproape tăios: „În Basarabia, enorma majoritate a populației este românească. Nimeni nu va putea șterge istoria cu buretele, istorie care arată că Bucovina și Basarabia au fost, până la răpire, părți din Moldova”. În aceste cuvinte se simte gravitatea unui om care știe că istoria poate fi agresată, falsificată, împinsă la margine, însă rămâne acolo, ca o realitate mai adâncă decât hotarele trase prin violență. 

Pentru Grigore T. Popa, faptul politic al momentului nu avea puterea de a anula adevărul istoric de lungă durată. De aici vine una dintre cele mai puternice fraze ale articolului: „Am fost siliți, prin amenințare, să părăsim aceste provincii, deși sunt ale noastre. Însă noi nu le-am părăsit: am plecat numai”. În această distincție se află demnitatea unui popor silit să se retragă, dar hotărât să păstreze vie conștiința dreptului său. 

Al doilea strat al textului privește unitatea dintre Basarabia și Moldova. Pentru el, această unitate ține de o realitate umană sedimentată în timp: „Basarabenii și moldovenii sunt una, și ca limbă, și ca obiceiuri, și ca credință, iar această unitate nu poate fi distrusă, pentru că ea este operă a timpului”. Formula „operă a timpului” este esențială. Ea trimite la ceea ce s-a adunat prin generații, prin grai, prin credință, prin felul de a trăi, de a suferi și de a spera. O asemenea unitate respiră în oameni înainte de a fi consemnată în tratate.

Discuția despre Basarabia cere astăzi memorie, cunoaștere, continuitate culturală și interes viu pentru românii de peste Prut. Pentru Grigore T. Popa, Basarabia este parte din același corp istoric românesc. Medicul din el pare să simtă această ruptură ca pe o traumă a organismului național, iar scriitorul o transformă într-o chemare la conștiință. 

Mesajul cel mai fertil pentru prezent 

Într-un timp al tancurilor, avioanelor și amenințărilor, Grigore T. Popa alege să vorbească despre dreptate ca despre o forță mai durabilă decât violența: „Nu trebuie să pierdem nădejdea în puterea dreptății, care, cu timpul, va înfrânge și tancurile, și avioanele de bombardament, pentru că va învinge chiar mintea celor ce-au pornit spre silnicie”. Fraza aceasta spune mult despre patriotismul lui Popa. 

Cuvântul „silnicie” capătă, în textul său, valoare de diagnostic istoric. El cuprinde violența, abuzul, constrângerea, nedreptatea. „Vremea silniciei și a nedreptății va trebui să treacă odată, pentru că ea nu este firească și nu ajută progresul.” Într-un asemenea enunț, cauza națională se întâlnește cu ideea de progres, iar dreptul unei comunități de a-și păstra ființa devine parte a unei ordini morale mai largi.

Aici se află miza cea mai importantă pentru felul în care vorbim astăzi despre Basarabia. Grigore T. Popa respinge lamentația și cere energie sufletească. Într-un moment de înfrângere, scrie răspicat: „Nu se poate îndrepta nimic prin lacrimi”. Fraza are asprimea unei treziri. Durerea, lăsată singură, se poate transforma în inerție. De aceea, cărturarul propune mobilizarea energiilor interioare: „Noi îndemnăm, dimpotrivă, pe toți ai noștri să-și stârnească energiile sufletești până la maximul lor de manifestare și îi îndemnăm să sporească interesul lor pentru nația românească mai mult decât a fost el sporit vreodată”.

Cauza națională are nevoie de oameni informați, de educație istorică, de cultură publică, de punți intelectuale, de instituții, cărți, conferințe, cercetare, presă, școală și schimburi dinamice de idei. În termenii lui Popa, are nevoie de „energii sufletești” puse în mișcare. Aceste energii oferă consistență memoriei și o feresc de simpla emoție comemorativă.

Ziua reparației

Finalul textului său adună întreaga arhitectură morală a articolului: „Ziua reparației va veni și pentru acea zi să ne pregătim chiar de pe acum”. Pregătirea aceasta ține de memorie, de limbă, de educație, de felul în care păstrăm vie legătura cu Basarabia și cu oamenii ei. Ține de capacitatea noastră de a transmite mai departe o cauză cu demnitate, conținut și răbdare istorică. 

Grigore T. Popa încheie cu o frază care are simplitatea marilor adevăruri trecute prin suferință: „Toate trec în lumea asta: chiar și nenorocirile”. În ea se află o formă de rezistență. Nenorocirile trec atunci când oamenii păstrează vie memoria, când adevărul istoric rămâne rostit, când dreptatea este așteptată activ, cu muncă, luciditate și statornicie. Pentru medicul-scriitor Grigore T. Popa, Basarabia era o rană a istoriei românești. Iar rana aceasta cerea conștiință. Astăzi, tocmai această conștiință merită reactivată.  

FORMULA „OPERĂ A TIMPULUI” ESTE ESENȚIALĂ. O ASEMENEA UNITATE RESPIRĂ ÎN OAMENI ÎNAINTE DE A FI CONSEMNATĂ ÎN TRATATE.