La întâlnirea din februarie a Atelierului de
Filosofie şi Antropologie Medicală de la Cluj, găzduită de Clinica Medicală II
(prof. dr. Dan L. Dumitraşcu), conf. univ. Király V. István, iniţiatorul Atelierului, l-a invitat pe Constantin Bărbulescu, lector la
Facultatea de Istorie a Universităţii „Babeş-Bolyai“ Cluj-Napoca, să prezinte
rezultatele studiului intitulat: „Elita medicală şi procesul modernizării
societăţii rurale din România (1859–1914)“.
Auditoriul a asistat la o veritabilă lecţie
de istoria medicinii, condimentată cu elemente de antropologie medicală. Au
fost prezentate cazurile Marin Vărzaru şi Stoian Buruiană, vindecători
„empirici“ – după cum au fost numiţi de autorităţile medicale ale vremii. După
cum a arătat prezentatorul, aceste cazuri nu interesează în sine, ci doar
pentru a ilustra raporturile dintre cultura medicală dominantă, promovată de
statul modern, şi cultura ţărănească a epocii. Astfel, la mijlocul secolului
XIX, în Principatele Române, tratamentul bolilor era apanajul a două categorii
de specialişti: vindecători ţărani – „empirici“, cum îi numesc autorităţile
medicale – şi doctorii în medicină, exponenţii noului sistem sanitar organizat
de stat.
Printre empirici, au fost descrişi o mulţime
de vindecători specializaţi pe diverse afecţiuni: ortopezi („aveau în traistă
câlţi, praf de cărămidă, câteva ouă şi câteva margini de postav; cu acestea făceau
toate operaţiile în frânturile oaselor“), moaşele empirice, oculişti ţărani.
Fosta măţăreasă de la abator, căreia, „urându-i-se cu această meserie, s-a
apucat de doftorie“, devine „specialistă în vindecarea anghinei difterice după
o metodă mai veche“, prin suflarea în gâtul bolnavului a unui praf de fecale de
câine uscate; în plus, „căuta şi de scrânteală şi de frânturi“. În secolul XIX,
alături de aceştia, exista o mare masă de descântătoare şi alţi „specialişti“
ai remediilor împotriva agresiunilor magice: preoţi, călugări şi vrăjitori.
Locuitorii satelor (dar şi familii renumite de la oraş) solicitau serviciile
acestor vindecători, considerând boala un rezultat al acţiunii unor agenţi
magici.
Din această masă de vindecători oculţi s-au
conturat, în timpul conferinţei, portretele lui Marin Vărzaru, „care vindecă
turbarea“, sau Stoica Buruiană, „care vindecă nebunia“. Pentru tratamentul turbării,
erau utilizate plante şi insecte pisate cu rachiu, şi „se făcea scarificaţie
subt limbă“. Leacul pentru turbare a fost greu de aflat de către cei care au
anchetat cazurile; se pare că se administrau buruieni fierte în vin, cu un puternic
efect emetic. Cazul Buruiană este descoperit de doi recenzori, care, nereuşind
să smulgă secretul remediilor utilizate de vindecător pentru tratarea nebuniei,
raportează superiorilor cu speranţa „avantagiulşuiţ real ce s-ar aduce
medicinei cu o asemenea salutarie descoperire, care de mult timp zace ascunsă
în unghiul unui sat...“. În cele din urmă, după anchete ale autorităţilor
administrative şi sanitare, adevărul a ieşit la iveală. În primul rând, s-a
dovedit că nu era sigur că persoanele „vindecate“ de turbare sufereau de această
afecţiune, iar cele tratate de nebunie sufereau de diferite afecţiuni, inclusiv
de insolaţie.
A doua
parte a prezentării a fost dedicată medicilor care au creat sistemul sanitar al
Principatelor, la mijlocul secolului XIX. Activitatea şi statutul lor se
validează prin studii universitare de specialitate şi prin obţinerea diplomelor
şi titlurilor aferente. Aceştia se concentrau în mare parte în oraşe, deci nu
toţi locuitorii aveau acces la servicii medicale şi tratamente bazate pe
principii cu adevărat sanogene. Pe de altă parte, înainte de 1860, nu exista,
la Administraţia Serviciului Sanitar, nicio listă a medicilor posesori de
diplome care practicau în Principate.
În această societate, în care serviciile
medicale erau fie inaccesibile pentru mulţi locuitori, fie oferite de „specialişti“
empirici sau oculţi, la începutul anilor ’60 ai secolului XIX, vizionarul Carol
Davila reorganizează sistemul sanitar al Principatelor Unite. Primele sale iniţiative
se referă la stabilirea persoanelor care intră în categoria vindecătorilor
recunoscuţi de stat. Astfel, la 8 iulie 1860, se publică în Monitorul Oficial
primul „Tablou cu tot personalul medical: doctori în medicină, magiştri şi
patroni în hirurgie, veterinari, dentişti şi moaşe care se cunosc că au
dobândit dreptul de la Guvern de a exersa arta lor în acest Principat“.
Administraţia Sanitară, sub conducerea lui Carol Davila, începe astfel o
ofensivă împotriva tuturor categoriilor de vindecători fără studii medicale, fără
o bază ştiinţifică medicală a practicii lor. În 1862, Consiliului Medical a hotărât
că „doctorii doritori de a practica medicina în Principat“ trebuie să susţină
un examen public în faţa unei comisii compuse din cinci membri ai corpului
didactic al Şcolii Naţionale de Medicină şi Farmacie.
Administraţia Sanitară, sub conducerea
energică a lui Carol Davila, va reglementa şi vânzarea medicamentelor,
instituind în fapt un monopol al farmaciştilor şi, deci, interzicând vânzarea
medicamentelor de către „alţi particulari“.
În 1874, este elaborată prima lege sanitară
modernă, al cărei art. 77 sancţionează pe „oricine va exercita medicina,
farmacia şi veterinăria, în contra prescripţiunilor, se va pedepsi cu amendă de
la 100 până la 1.000 lei, sau cu închisoare corecţională de la 17 zile până la
6 luni“. În urma acestei legi, eforturile Administraţiei Sanitare dau roade: an
după an, numărul medicilor creşte, iar cel al „empiricilor“ scade, unele
„specializări“ dispărând cu totul, încă de la sfârşitul secolului XIX (cum este
cazul oculiştilor empirici).
Programul întâlnirilor şi înregistrările
acestora pot fi găsite pe site-ul Atelierului(www.afsam.eu).
.jpg)
