Metode de supraveghere epidemiologică
1. În lipsa unui sistem de supraveghere, detectarea se face prin înregistrarea unui umăr mare de îmbolnăviri, ceea ce atrage atenţia1.
2. Supravegherea prin sindrom. Sindromul include diareea, gastroenteritele şi toxiinfecţiile alimentare. Sistemul de raportare a sindromului funcţionează şi fără diagnosticul de laborator. Ceea ce interesează însă este respectarea definiţiei OMS a diareii (3 sau mai multe scaune în 24 de ore). Definiţia toxiinfecţiei nu este suficient de precisă, încât, pentru o raportare corectă, nu trebuie uitat că toxiinfecţia alimentară se referă la un mod de transmitere şi nu la o boală. Metoda este utilizată de necesitate, recomandată fiind confirmarea prin laborator.
3. Supravegherea cu ajutorul laboratorului furnizează date de calitate, acest tip combinând datele epidemiologice ale bolnavului cu diagnosticul microbiologic, care furnizează informaţii referitoare la agentul cauzal; laboratorul utilizează metode standardizate în identificarea agentului cauzal.
4. Supravegherea care integrează lanţul alimentar furnizează informaţii din sectorul uman, alimentar, animal, oferind date referitoare la prevalenţa patogenului la animale şi în alimente. Se generează astfel ipoteze de cercetare care se verifică şi care pot pune în evidenţă asocierile unui patogen circulant la animal, cu alimentele contaminate.
Strategiile recomandate în supraveghere se referă la:
a) Investigarea izbucnirilor epidemice la diferite paliere şi integrarea lor pe plan naţional şi global. Analiza, interpretarea permite asocierea patogen-aliment în cazul epidemiilor difuze, cu cazuri puţine risipite în teritoriu, şi identificarea sursei comune a patogenului în cauză, prin amprente fenotipice, genotipice ale tulpinilor aceluiaşi germen izolat, în diverse zone ale teritoriului supravegheat.
b) Supravegherea de rutină a bolilor notificabile reprezintă, în realitate, o supraveghere extinsă, ce presupune raportarea cazurilor care îndeplinesc condiţiile ce le fac relevante din punctul de vedere al sănătăţii publice. Supravegherea cazurilor, cu condiţii notificabile, vizează şi bolnavii care se prezintă la consultaţie, raportarea situaţiei acestora furnizând informaţii la tendinţele locale sau naţionale, privitoare la populaţiile expuse riscului şi la impactul măsurilor de prevenţie. Întârzierile în raportare, subraportarea sunt mereu prezente, limitate puţin de recompensarea prin plată a notificării.
c) Subtiparea agenţilor patogeni prin serotipare (ex. salmonelele) este realmente utilă, ca în cazul serotipurilor rare; prin subtipare moleculară, amprentele se compară, ceea ce permite identificarea cazurilor concentrate, răspândite geografic.
d) Determinarea rezistotipurilor (rezistenţa la antibiotice).
e) Supravegherea prin sistemul santinelă, folositor în situaţiile în care informaţiile naţionale nu sunt fiabile.
f) Utilizarea evidenţelor externărilor, a mortalităţii contribuie, într-o mică măsură, la înţelegerea cazurilor/bolilor severe; datele pot fi utilizate în monitorizarea tendinţelor bolilor severe.
Ponderea toxiinfecţiilor alimentare poate fi estimată cu ajutorul sistemului de supraveghere şi al studiilor epidemiologice de tip cohortă şi studiul prin care, simultan, pentru fiecare subiect, se determină expunerea şi boala (studiu cross-secţional). În Anglia, de pildă, s-a apreciat nivelul anual al gastroenteritelor acute, la 20% din totalul populaţiei.
Supravegherea necesită continuitate, cuprinderea treptată a tuturor ţărilor şi ameliorarea continuă a supravegherii internaţionale.
Nu trebuie uitată globalizarea care, pe lângă beneficiul producţiei de masă, distribuţiei, importului de alimente, facilitează diseminarea rapidă a agenţilor patogeni (Elaine Scallan, Frederick J. Angulo).
