Renunţarea la fumat este
un proces dificil, din orice unghi îl priveşti. Cercetători, medici, pacienţi,
cu toţii realizăm că renunţarea la fumat nu este un proces liniar. Necesită
intervenţii susţinute şi este puternic integrată în contextul socio-economic.
Însă cu cât înţelegi mai bine complexitatea factorilor sociali şi psihologici
care susţin consumul de tutun, şi cu cât devii mai familiarizat cu literatura ştiinţifică
care inventariază un număr copleşitor de intervenţii vizând acest comportament,
descurajarea şi confuzia pot să crească. De unde ar trebui să începem şi cum
putem contribui, fiecare dintre noi, la reducerea poverii pe care fumatul o
pune asupra societăţii?
Pentru un practician,
resursele logistice şi de timp pentru a implementa programe de reducere a
fumatului în comunitatea pe care o serveşte sunt limitate. Deşi interacţionează
cu pacienţii zi de zi, uneori interacţiunea este fragmentară, monitorizarea pe
termen lung e dificilă, comunicarea extrem de focalizată şi deseori unidirecţională;
unii simt că nu este locul lor să intervină, sau nu au pregătirea necesară
pentru a o face; alţii consideră că o astfel de discuţie ar putea afecta relaţia
medic–pacient, prin alienarea acestuia.
Dar mai puţin cunoscut
este următorul lucru: studiile sugerează că simplul sfat al medicului de
a renunţa la fumat creşte semnificativ probabilitatea ca un pacient să încerce
(şi să reuşească) să renunţe, în comparaţie cu lipsa unei intervenţii. Iar dacă
sfatul medical este oferit în conjuncţie cu un minim sprijin în renunţarea la
fumat (scurte sesiuni de consiliere comportamentală şi/sau prescrierea unui tratament farmacologic), creşte procentul pacienţilor
care sunt motivaţi să renunţe la fumat cu până la 40–60%1.
În acest sens, Organizaţia
Mondială a Sănătăţii – Europa recomandă ca personalul medical să integreze în
activitatea clinică scurte intervenţii pentru reducerea consumului de tutun. Să
întrebe şi să documenteze statutul de fumător al pacienţilor. Să sfătuiască
pacienţii cu privire la beneficiile renunţării la fumat pentru condiţia lor
medicală. Să evalueze motivaţia acestora de a reunţa la fumat şi să îi asiste
în procesul de renunţare, dacă este posibil, prin trimiteri la specialişti sau
programe de renunţare la fumat, prescrierea de medicaţie sau sprijin
psiho-comportamental. Să planifice urmărirea problemei fumatului odată cu
urmărirea cazului2. O astfel de intervenţie minimală poate fi
acoperită în câteva minute, folosind strategii cum ar fi stabilirea de comun
acord a unei date pentru renunţarea la fumat, explorarea principalelor contexte
în care pacientul fumează şi dezvoltarea unor stategii de a le gestiona, cât şi
încurajarea aparţinătorilor să susţină pacientul în acest proces.
Un sfat oferit într-un
episod izolat are un impact limitat, iar rezultatele sunt rareori sustenabile.
Însă un discurs comun al comunităţii medicale, un sistem în care fiecare
contribuie la deconstruirea fumatului şi oferirea de sprijin în procesul de
renunţare pot avea un impact major.
În România, există un
program naţional care poate veni în sprijinul celor care doresc să renunţe la
fumat, există grupuri care cercetează sau se implică activ în adresarea
problemei fumatului în diferite populaţii şi personal medical care se implică
în sprijinirea pacienţilor pentru a renunţa la fumat. Însă există în acelaşi
timp şi mesaje mixte primite de pacienţi, scepticism şi comportament evitant.
„Se va renunţa şi la noi
la fumat, o să vezi“. Dar cu fiecare moment în care aşteptăm ca epidemia să
dispară de la sine sau să fie gestionată de alţii, pierdem vieţi. Am putea în
schimb să începem de astăzi, cu paşi mici, dar care maximizează orice contact
scurt al pacientului cu sistemul medical, contribuind puţin câte puţin la un ţel
care pare (momentan) intangibil.
