Exceptând pasiunea mea pentru psihiatrie și curiozitatea pentru explorare, doar acest sport îmi dă un sens direcţiei, indiferent de momentul existenţei la care mă aflu. E un punct arhimedic.

Sunt câteva lecţii pe care a trebuit să le adopt, ca adult deja la vârstă mijlocie, ca să pot să continui să alerg susţinut, fără pretenţia atletismului. Sunt lecţii care mi-au modelat nu doar efortul fizic, dar și felul în care-mi funcţionează mintea. De departe, cea mai importantă e: „respiră”. 

O bună parte din realitatea alergării e că, de fapt, e o perpetuă cădere întreruptă. Alergatul nu e un mers grăbit, e cu totul altfel biomecanic. Iar, dacă nu-l faci cumsecade, primul lucru care o să te trădeze e plămânul. Pentru că fără plămân, degeaba ai sânge, în alergare ai nevoie de oxigen pentru tot ce înseamnă energie. Anaerob treci relativ rapid de ceea ce se cheamă „prag lactat”, dincolo de care de fapt mușchii nu se mai contractă eficient.

Al doilea lucru învăţat e decizia, apriorică, privind motivul distanţei alergate. E despre viteză? E despre timp? E despre distanţa însăși? Văd, în fiecare dimineaţă, alte persoane care aleargă, fiecare în lumea ei. Am început deja să-i disting. Pentru unii e vorba de beţia vitezei. Pentru alţii e despre calvarul caloriilor și speranţa că astfel vor slăbi. Mai sunt unii care sunt, ca și mine, curioși de distanţa însăși, nu neapărat cât timp îţi ia. În cele din urmă, pe cât e de simplu, pe atât e de aparte și individual ce faci, cum faci și în ce direcţie te îndrepţi. 

Finalmente, și poate ar fi trebuit să încep cu asta, cu cât aduni mai mulţi kilometri (iar eu adun într-o lună cam 200 alergaţi), cu atât cresc șansele să te accidentezi. Genunchi, șolduri, coloană, tendoane, ligamente, fascii, toate sunt supuse uzurii pe care, dacă o ignori, te va prinde din urmă și nu te iartă. O accidentare poate să însemne câteva zile de repaus sau câteva luni bune. Iar soluţia nu e doar să „întărești” zonele pe care le consideri vulnerabile. Deși și asta e obligatorie. Soluţia e, sună stupid, să „alergi corect”. Pentru că, la fel ca și cu orice altceva în viaţă, „corect” presupune anticiparea riscurilor și gestio­narea din timp a variabilelor care sunt generatoare de leziuni. 

Toate aceste rânduri, sper că unii vor realiza, nu sunt despre sport sau despre alergat. Ar putea fi, dar nu sunt. Sunt despre cum noi, doctorii, nu suntem „sprinteri” naturali. Suntem alergători de cursă lungă atât academic, intelectual, cât și mai târziu, profesional și ocupaţional. Ca să fie mai mult decât un foc de paie, cariera medicală cere, mai mult decât ai spune uneori, să o faci „cum se cuvine”. Pentru că accidentarea ta poate însemna viaţa pacientului tău.