L-au ascultat, L-au primit cu lauri și tot ei au permis batjocura și răstignirea. Apoi i s-au închinat, au ridicat biserici și catedrale. I-au pictat chipul, L-au sculptat în lemn și în marmură. 

Suntem cu toții, într-un fel sau altul, urmașii celor care L-au cunoscut, I-au fost alături, L-au chinuit. Nu le-a păsat nici de lacrimile Sfintei Marii. Acum, și de ani și ani, ne închinăm ei și-i cerem ajutorul. Ce fel de creștini suntem? Ce fel de oameni suntem? 

Bunul Părinte ne-a făurit cu judecată și suflet. Tot El ne-a lăsat și liberul arbitru. Să trăim după cum judecăm, după cum simțim. Sunt, pe lume, destui semeni cu bună judecată și cu multă lumină în suflet. Dar au fost și sunt războaie. Au fost oameni arși pe rug (culmea, de multe ori în numele credinței), au fost și sunt uneltitori, hoți, criminali, violatori. Ce am înțeles noi, toți cei cu noroc să avem viață pe acest pământ, din supliciul de acum mai bine de două mii de ani? 

Dacă ar mai fi acum o altă mamă Marie, Sfântă Marie și un nou prunc al Dumnezeirii, ce ar face omenirea? Ce ar gândi? Ce ar simți? Se spune, în popor, că trebuie să te lovești de pragul de sus ca să-l vezi pe cel de jos. De-a lungul mileniilor, multe praguri cumplite au fost peste oameni. Ce s-a înțeles din toate? 

Eu am destui ani în spate și în suflet. Cine știe ce va mai fi până voi trece dincolo. Copiii mei, copiii lumii ce vor trăi? Pentru ei mă doare sufletul, pentru ei. 

Ajutorul de Sus 

Niciodată nu am stat acasă în Noaptea Învierii, cu excepția unui an din pandemie. Când făceam gărzi, chiar dacă eram fix în sala de operație, geamul dădea către curtea interioară a spitalului și se auzeau slujba și cânturile Învierii. Așa simțeam că primesc tot ajutorul de Sus pentru a face bine celor pe care-i consultam sau operam. 

În copilăria mică, mergeam cu părinții pe la diferite biserici din oraș. După eliberarea bunelului, de la Aiud, după cinci ani de temniță nemeritată (mulți preoți, medici, profesori, studenți au chinuit în acele vremuri), am mers la biserica din satul unde a primit dreptul de a sluji, la Covasna, nu prea departe de Iași. Stătea în gazdă la o mămucă blândă și tare evlavioasă, văduvă, cu casa destul de aproape de biserică. 

În puținii ani cât el a slujit acolo, a fost respectat și iubit de tot satul. Cu ajutorul enoriașilor, a refăcut biserica din temelii: exterior, interior, inclusiv picturi, strane, catapeteasmă, clopote. Nu l-a interesat casa parohială, având locuința la Ciurea, unde, biata bunică, depășind anii de temniță, tot singură a rămas. 

Pentru a se bucura de familie, bunelul s-a pensionat mult mai devreme față de alți preoți. La Ciurea era, de ani buni, un alt paroh, dar slujea și bunelul, onorific, spre bucuria celor care îl cunoșteau de ani și ani. Așa am asistat și eu, cu cei dragi, la sărbătorile din sat. 

După ce bunica a plecat printre stele și îngeri, bunicul nu a suportat singurătatea, locuind cu mine la etajul trei, într-un bloc în Iași, până s-a prăpădit și el. În spatele blocului este Biserica Sfântul Mina. Preotul de atunci (sunt zeci de ani în urmă) l-a îndrăgit mult pe dragul meu bunic, primindu-l cu brațele deschise să slujească împreună. 

Duhovnic și suflet din sufletul meu 

Îi spun mereu bunic, nu bunic vitreg, deși tatăl biologic al părintelui meu, preot la rândul lui și învățător la Osoi, s-a prăpădit în 1932. Tata a rămas orfan la 6 ani. După șapte ani de văduvie, bunica s-a recăsătorit cu cel care mi-a fost mai mult decât bunic. Mi-a fost și duhovnic și suflet din sufletul meu. Și el, sărmanul, fusese văduv. 

Tatăl meu avea 13 ani când părintele Vasile Teleman a intrat în familie. L-a respectat și l-a iubit la rându-i, așa cum a fost respectat și iubit de către toți cei care au avut norocul să-l cunoască. Era un erudit, cu facultatea făcută la Cernăuți. Stăpânea bine mai multe limbi străine, citea mult, picta deosebit. Când a vândut casa de la țară, aș fi vrut un singur lucru să aduc de acolo, dar noul proprietar, la început numai lapte și miere, a devenit cu totul alt om. 

Nu am putut recupera nimic de acolo. Îmi doream un carton mare, reprezentând un înger, făcut de bunelul meu drag cu cărbune din sobă. Aripile păreau că tremură, iar ochii îngerului erau vii și deosebit de iubitori. Îi mulțumesc Domnului pentru asemenea amintiri. 

Nu a fost hirotonit preot plin 

La aproape 70 de ani, tata, absolvent de opt ani de seminar și patru de facultate teologică, s-a hirotonit, în memoria mamei sale, a părintelui îngropat în curtea bisericii din Osoi și a bunicului Teleman. Cum era prea bătrân și cu toată familia în oraș, nu a fost hirotonit preot plin, pentru o parohie rurală.

A fost preot-diacon, slujind onorific la Biserica „Toma Cozma”, la doi pași de casă. Cât a putut merge la biserică, eram nelipsită să-l ascult. Era un bas cum poate și-ar fi dorit și filarmonica, și opera din Iași. Oricât de încet ar fi dorit să cânte, simțeai că vibrează totul în jur. 

Cu arestarea bunicului, nu s-a putut preoți la vreme. Apoi a fost acceptat și exmatriculat de la Drept și apoi de la Filologie. Era fiu de proscris. A lucrat, până la pensie, în contabilitate. 

Un enoriaș, peste ani, a avut puterea să recunoască că i-a urmărit dosarul vreme de 15 ani. O fi fost singurul? Cine știe. Cât a locuit la mine, bunicul, om trecut de 80 de ani, a fost chemat la Securitate de două ori. În zilele imediate de după schimbarea din 1989, încălzind cu un reșou un perete înghețat, am descoperit un microfon în peretele de la stradă, în sufragerie. De-altfel, nu am avut alte necazuri. Mi-am văzut de școală, facultate, serviciu, casă, fără probleme. 

Curtea bisericii devine neîncăpătoare 

După ce a plecat și tata la Domnul, am mers la biserica unde a slujit, cu mama și cu fiica mea. Îmi doream să-l aud, să-l mai aud măcar în gând. S-a stins la 88 de ani, vârstă frumoasă. Dar eu tot aveam, în fața ochilor, sicriul îmbrăcat în flori, în mijlocul bisericii, din ziua înmormântării. 

Acum, la 94 de ani împliniți, mama nu mai poate merge pe stradă. Fiica mea, căsătorindu-se, s-a lipit cu tot sufletul de o bisericuță și de părintele din cartierul unde stă acum. Eu, de ceva vreme, am revenit la biserica din spatele blocului meu. Aici a slujit dragul bunel, aici s-au cununat copii bunilor prieteni, plecați și ei în eternitate. Aici a botezat fiica mea o scumpă de fetiță, nepoțica prietenilor plecați. 

În Noaptea de Înviere, curtea bisericii, mare și deosebit de bine îngrijită, devine neîncăpătoare. Toate străduțele din jur devin, la rândul lor, loc de ascultat slujba, de cântat, de primit sfânta lumină. Câți dintre enoriași s-au întrebat cine a compus „Hristos a înviat”? Culmea este că nimeni nu știe cu exactitate. Multe scrieri afirmă că autorii versurilor și muzicii sunt necunoscuți, aparținând tradiției bizantine. 

Sunt și lucrări care atribuie muzica nemțeanului Alexandru Podoleanu, mare dacăl român din secolul al XIX-lea. Eu nu am cultură religioasă solidă și nu pot da dreptate nimănui. Ascult și, pe cât pot, cânt și eu înălțătorul cântec, în cele trei variante, în Noaptea Învierii. 

Îmi hrănesc sufletul cu amintiri dragi 

Hristos a înviat! Hristos a înviat! De fiecare dată îmi hrănesc sufletul cu dragi amintiri: nopțile cu stele în cer și candele în mâini la Iași, la Covasna, la Ciurea, la spital. Păstrez în suflet glasul bunelului, glasul tatei. Cum să nu mulțumesc Domnului pentru asta? 

Mă rog pentru copiii mei, prietenii mei, toți oamenii buni, știuți și neștiuți. Rog mereu pe bunul Părinte să ierte și să ne învețe, să ne învețe până vom pricepe. Să înțelegem că atrocitățile din trecut nu mai trebuie repetate. Copiii au nevoie de mamă și de tată. Părinții au nevoie de copiii lor. Frații să fie frați, nu înstrăinați sau uneori chiar dușmani. Prietenii să aibă sfânt loc în suflet, fără trădări sau întoarceri de spate. 

Să avem credință în bunul Părinte și în binele din noi. Ne rugăm în biserici și catedrale, dar Cel de sus ne aude și rugăciunea de acasă sau spusă în gând pe drum sau într-un loc liniștit, pe o alee, lângă un copac, lângă o floare. 

Dumnezeu este pretutindeni, chiar și în noi înșine. Lumina vieții din noi și din altarul sufletului nostru este un dram de Dumnezeire. Eu așa simt. Așa nu sunt singură niciodată. Am destui ani ca să pot spune că am avut multe cumpene, dar bunul Părinte m-a ajutat să le depășesc. Un bun prieten, plecat printre îngeri de vreo patru ani, spunea că un necaz depășit ne arată că Domnul ne-a ferit de un necaz mai mare. Urcăm și coborâm prin anii de trăit. Nu se poate altfel. 

Răspunsuri la multele întrebări, puse și nepuse 

Peste puțină vreme vom merge să primim lumină. Simbolul ei să ne călăuzească zi de zi. Viața este un dar. Trebuie să-l onorăm cu o viață în cinste și credință. Avem fiecare bucurii și necazuri multe, multe. Un om puternic știe cum să meargă înainte. Poate că dincolo, când vom ajunge fiecare, vom găsi răspunsuri la multele întrebări, puse și nepuse. 

Să privim cinstit și profund în miezul nostru de oameni. Să ne judecăm bunele și relele, să ne cântărim faptele, vorbele, chiar și intențiile. Să încercăm să fim Oameni. Să mulțumim mereu Domnului pentru darul vieții, să fim mai buni unii cu alții. 

Să învățăm din urgiile trecului și să nu le mai repetam niciodată. Să mergem la sfânta biserică cu suflet curat. Să simțim lumină în suflet. Să primim și să dăruim lumină. Hristos a înviat! Hristos a înviat!