Am intrat și în muzeu. Nu am mai fost de multă vreme. Și în alte dăți, și astăzi, nimeni în jur. Cu ceva timp în urmă am fost la Ipotești. Eu și bunii mei prieteni eram singurii. Poate sunt doar întâmplări. Nu am căderea să judec.

Teiul mă privește oarecum mirat. Ce fac eu, singură, în zi de iarnă, în vecinătatea lui? Vara este verde și bogat, cu flori în jur, cu zeci de copii gălăgioși în preajmă, cu mulți iubitori de natură pe lângă el. Acum e desfrunzit, pare doar o amintire a celui din lunile calde. Mie îmi este drag oricum. Simt că are amintiri, multe amintiri. În muzeu sunt manuscrise, fotografii, mici obiecte personale. 

Teiul știe multe, multe, multe. Eminescu îi este alături, nemuritor și rece, dăltuit în piatră. Sub scoarța lui, în fiecare fibră, îl știe altfel – tânăr, trist sau luminos, îngândurat sau plin de viață. Veronica zâmbește, peste ani, din capătul aleii. Iubea teiul, îl iubea pe Mihai.

 La doi pași, privește – tot peste ani – Ion Creangă. Oare venea și el aici sau îl lăsa pe bunul prieten să-și adune gândurile singur, sau cu Veronica? Mergeau pe străzile Iașului, mergeau la Bolta Rece, povesteau și se bucurau de bucatele Tincăi în bojdeuca din Țicău. Oare Veronica a fost la bojdeucă? De ar trăi, cu toții, în aste vremuri, cum le-ar fi? Cei care-l consideră pe Eminescu „poet de debara” cum l-ar putea privi în ochi? 

Suflet de poet? Da

O coțofană rupe tăcerea și, deși cu alb și negru, dă o pată de culoare unei ramuri de castan. Iarba, de un verde aproape nefiresc, luminează parcul. Dacă nu ar fi atât de goi copacii, nu te-ai gândi în care anotimp îți petreci ziua. Este și aici un mic lăcușor, vara apar câțiva nuferi. Acum are doar câteva săbiuțe, încă verzi, amintind cumva de lunile de vară. Nu era în vremurile trecute. 

Oare i-ar aminti poetului de Ipotești? Cum și-ar vedea viața de atunci? Cum ar gândi acum? A plecat atât de tânăr, neînțeles de mulți, de unii ponegrit, temut de alții. Suflet de poet? Da. Dar mai ales avea o putere aproape supraomenească de a judeca lucrurile, de a le înțelege, de a le pătrunde. Cu gândul trecea dincolo de hotarele lumii știute. Cum ar judeca lumea acum? Cine i-ar fi prieteni? Cine ar deveni dușmani? 

Suntem, ca neam, o mână de oameni printre miliarde, dar am dat lumii și timpurilor, minți luminate. Cum poate același neam să-și batjocorească geniile?.Aproape de statuia Veronicăi Micle este bustul împietrit al lui Ciprian Porumbescu. Cât talent, câtă suferință...

Nu departe este casa cu muzeul Pogor. Eminescu ar regăsi multe din obiectele din vremea când frecventa întâlnirile literare de aici. Dacă ar intra în Universitate, și-ar vedea chipul magistral pictat de Sabin Bălașa. Nu este un portret, ci imaginea unui demiurg printre oameni. La fel monumentala statuie de la baza bulevardului Carol. Superba bibliotecă din vecinătate îi poartă numele. La cât a pătimit la vremea lui, acum ar fi cumplit de nedumerit, poate chiar stânjenit de tot ce ar întâlni. 

Emoții și trăiri aparte

După casa Pogor, cu siguranță ar merge către casa Veronicăi. Încă există, pe strada Nicolae Gane 14-16, deși sunt ieșeni care nu știu mare lucru despre ea. Cu siguranță ar avea emoții și trăiri aparte. Cum să fii singur, într-o lume străină, la zeci de ani distanță de viața trăită pe pământ? Dacă și Veronica ar reveni în aste vremuri, cum și-ar ordona viața? Dacă la bojdeucă nu ar găsi doar un muzeu deosebit de bine îngrijit, ci ar fi chiar bădia în prag, cum ar fi?

Când a plecat de pe pământ, pe 15 iunie 1889, ce a găsit în lumea de Sus? Cutreierase, cu gândul lumi știute și neștiute, dar acum era departe de Ipotești, de Iași, de București, de pământul unde s-a născut. Era în lumi cu „stele dedesubt, deasupra rând cu stele”, cunoscând întunericul și lumina necuprinsului. Cum a văzut de acolo, din infinit, trecerea în neființă a Veronicăi pe 3 august 1889? Oare, dincolo, sufletele se pot întâlni? Dumnezeu ne-a creat cu iubire. Cum este percepută iubirea printre stele? 

A pus suflet în tot ceea ce povestea

Pe 31 decembrie 1889, când urătorii dădeau nopții dintre ani voie bună cu urări de bine, Ion Creangă se stingea. Mereu a glumit de necazurile încercate, mereu a pus suflet în tot ceea ce povestea, mereu a văzut lumină, acolo unde era mai mult întuneric,trecând la cele veșnice, când alții binecuvântau timpul ce urma să vină. Urau copiii, pe la ferestre, așa ca la Humulești. Cine știe? Poate a plecat zâmbind, luând cu ele bucuria copilăriei. De Sus, Eminescu cum a perceput asta? S-au revăzut printre aștri? Ce nu a înțeles aici, oare dincolo căpătat înțeles?

Este utopic să-mi imaginez un Eminescu acum, printre noi. Sau poate necunoașterea lumilor văzute și nevăzute mă face să spun asta. Dacă dincolo există iubire și conștiință, nici nu este nevoie să mai revină pe pământ. Vede de Sus, din lumea cu îngeri, bunele și relele din toate timpurile pământului. Poate reveni, nevăzut, ca un fulger călător. Poate regăsi locuri, chipuri, trăiri. De fapt, le poartă cu sine, ca pământene amintiri pentru eternitate. 

Soare molcom, ca într-un octombrie tandru

A trecut ceva timp. Tot singură în parc. Soarele molcom, ca într-un octombrie tandru, îmi încălzește fruntea. Totuși, e decembrie. Ușor înfrigurată, prefer să fac câțiva pași. Aleile pustii au bănci cu versuri eminesciene, ale Veronicăi Micle, ale lui Grigore Vieru. Chipuri de piatră mă conduc cam la fiecare pas. Mă tot gândeam cum ar fi ca Eminescu să revină printre noi. De ce nu încerc să-mi imaginez cum mi-ar fi mie, să cobor în trecutul vremurilor lui? Cum aș fi fost atunci? Ce oameni aș fi avut în preajmă? C viață aș fi avut?

Și așa, încet-încet, am coborât Copoul, ajungând la biserica „Sfinții 40 de Mucenici”. Statuia lui Ion Creangă, din curtea așezământutul, mi-a reamintit că bunul povestitor a slujit, ca diacon, în această biserică. Știu de la dragii mei părinți că aici m-au botezat pe mine. Este o biserică unde intru cu drag și evlavie. Am intrat și acum să aprind lumânări pentru cei de aici, pentru cei plecați. Mă rog mereu și mulțumesc Domnului pentru tot ceea a fost, pentru tot ceea ce este, pentru tot ceea ce va fi, cât va mai fi. 

Plimbarea prin dragul meu parc, minutele petrecute în muzeu, gândurile trăite pe banca de lângă tei, reculegerea în sfântul lăcaș... Toate mi-au înseninat ziua. Singurătatea are farmecul ei și poate fi , dacă o înțelegi, prieten de suflet. Astăzi m-am gândit mult la Eminescu. Altă dată, voi vedea...

17 decembrie 2025