Prozatorul Bogdan Munteanu revine cu un microroman ce abordează o temă inedită – epilepsia – după șase ani de la apariţia volumului său de povestiri. Romanul se numește „Stai jos sau cazi” (apărut în colecţia „n'autor” a Editurii Nemira).

Protagonistul este Ciprian, un bărbat diagnosticat cu epilepsie care învaţă să-și accepte boala. Lansarea cărţii a avut loc la 26 martie, chiar de „Purple Day” – Ziua Internaţională a Luptei împotriva Epilepsiei.

V-aţi propus de la început ca microromanul „Stai jos sau cazi” să aibă mult umor? Ce rol are acesta în naraţiune?

Râdem, ne provocăm unii pe alţii, ne facem griji pentru tot felul de mărunţișuri, ne luăm prea în serios, confundăm curajul cu teama, vorbitul cu ascultatul, râsul cu plânsul, suntem de multe ori atât de caraghioși, încât mi s-ar părea provocator să evit fazele amuzante când scriu.

În „Stai jos sau cazi”, umorul ajută la conștientizarea epilepsiei, o lume ciudată devine accesibilă, discuţiile despre boală, mai firești, așa cum ar fi grozav să se întâmple tot mai des în realitate. Totuși, n-aș zice că e mult umor în cartea asta. Umorul nu e decisiv.

Boala vine cu vulnerabilitate și neputinţă

Ce v-a determinat să scrieţi despre epilepsie? Pentru mulţi cititori, aceasta poate părea o temă inedită. Pentru dv. cum a fost?

Inedită a fost experienţa de a scrie despre epilepsie așa cum aș scrie despre orice altceva. Hai să-i spunem epi, că tot ne-am împrietenit. Am mai tatonat terenul în urmă cu vreo cinci-șase ani, după ce am terminat volumul de povestiri „Ai uitat să râzi”. Am scris cu îndârjire atunci. După ce m-am răcorit, am început să mă documentez.

În ce a constat documentarea?

În prima fază, apropiaţii au fost cam stânjeniţi să-mi dea detalii despre crizele la care au asistat de-a lungul timpului.

I-am „bâzâit” până când s-au simţit parte din proiect. Abia așteptau să-i mai întreb despre epi, să vezi cum le scânteiau ochii! Mi-au dat energie, poftă de scris și multe informaţii. Am ajuns să stăpânesc perspectivele celorlalţi.

Ciprian, protagonistul, nu e singur în povestea asta. Oricât l-aș fi făcut de șmecher, de miștocar, de spontan, n-aș fi vrut să-l las mereu singur.

Epi vine la pachet cu vulnerabilitate și neputinţă, cu teama de a nu fi iubit și acceptat, chiar și atunci când ești iubit și acceptat. Cipri are nevoie de ceilalţi, la fel cum ceilalţi au nevoie de el.

Cât din ceea ce apare în roman este ficţiune și cât este realitate?

Nu mai știu. Mă-ntrebi dacă sunt Cipri? Sigur că sunt! Acum câteva zile, o prietenă și-a imprimat pe tricou #suntcipri. Oricine poate fi Cipri.

Care este întrebarea pe care v-o adresează cel mai des cititorii dv.?

Poate chiar acum, după lansarea romanului...„Cum te cheamă?”. (râde) Cititorii se deschid, scriu și povestesc despre experienţele lor cu epi, e o efervescenţă cu care nu sunt obișnuit. Mă bucur de fiecare poveste ca un copil.

Cât de mult simţiţi că v-a schimbat perioada în care aţi scris „Stai jos sau cazi”?

Simt că am scris cartea asta la momentul potrivit. Sunt foarte senin acum.

Epi, aliatul care l-a ajutat să uite de pandemie

Pandemia de COVID-19 a fost un aliat pentru dv., ca scriitor? V-au ajutat acești doi ani să scrieţi romanul „Stai jos sau cazi”?

Barurile și cafenelele sunt spaţiile mele preferate. Acum-acum, la masa din dreapta, câţiva oameni beau vin și discută cum să ţină un proiect în viaţă. Eu, cu Viaţa Medicală. Cher, tot cu Jesse James. În pandemie am stat mai mult pe-acasă. Am deschis în fiecare zi un fișier și m-am străduit să fac lumea de acolo mai bună. Epi a fost aliatul meu, pentru că m-a făcut să uit de pandemie.

Ce mesaj le-ai transmite pacienţilor români diagnosticaţi cu epilepsie?

Să ne lăsăm iubiţi.

Citiți și: Umorul, singura apărare